Noul volum ne introduce într-un mod destul de violent într-un univers paralel – de altfel, şi primul poem se numeşte Lumi paralele – al liricii lui Virgil Dumitrescu. Cititorii săi uzuali vor descoperi cu uimire caruselul ameţitor de metafore şi emoţii estetice care copleşesc paginile volumului. Un tumult care surprinde şi care se află la depărtare cosmică de abordarea din volumul „Van Gogh, poetul” (Editura Aius, 2010), de exemplu, sau chiar de precedentul volum, despre care am vorbit în paginile săptămânalului nostru, „Claxoane şi fluturi” (Editura „Argonaut”, 2017). „Cândva, discutând eu cu voi, cuvintele săreau din pereţi/ precum mingea de tenis, semnele de la US Open/ le vezi chiar aici; au mai fost fotografii de familie, / niscai tablouri din veacul trecut/ şi Junghansul primit de la saşi, a cărui pendulă semăna/ cu barba până la brâu a unui bătrân tibetan.” (Voi nu sunteţi voi).
Jocurile de cuvinte cu care poetul ne obişnuise altădată sunt totuşi prezente pe alocuri – „Am trecut înot Canalul Mânecii în care ascunsesem/ un as şi din care, pentru iubitorii de adrenalină,/ am extras, ca dintr-o junglă de la capătul/ străzii/ un leopard, iar cucoanele s-au înghesuit gata/ să mă strângă de gât.” (Născut în zodia şarpelui), ca şi umorul fin, aluziv – „La opt şi opt trebuia să sosească, la opt şi opt a sosit./ punctualitatea feroviară mă obligă/ s-aştept vorbindu-se japoneza.” (Natură moartă într-o gară din sud).
Precedentele poeme de dragoste au căpătat acum accente dure, ermetice – „panglica inaugurală a sărutului matinal tu nu o tai/ până ce, eu, nevrednicul, nu dau de-a dura/ cu monedele cât roata ale nocturnelor măsluite –/ golul acela din ofsaid, şutul acela în sălcii/ trimis din Câmpiile Eleusine –,/ s-a cioplit puţin colţul din dreapta al peretelui/ şi o aşchie cât unghia a sărit ca din bardă, foarfeca/ din oţel suedez de care îmi ascut dinţii/ e gură de Rai”. (Apofatică)
Chiar şi imaginea poetului apare în metafore violente – „Are el ceva ce imprimă beatitudine de cum se/ înţeapă/ în deget,/ de cum se taie cu lama./ sângele lui circulă inspirat de la naştere/ pe suprafeţe de lemn fasonat/ şi mobilă tapisată,/ prin console şi scaune, canapele şi banchete/ Chantal./ vase sanguine în formă de cui, de piuneză,/ de conuri de brad şi de holszschraube, vârf de cuţit,/ de scobitoare,/ de coada rândunicii în zbor.” (Poetul mobilat)
De fapt, întregul volum prezintă cititorului poveşti ale trăirilor interioare, în care imaginile suprarealiste au doar rolul de puncta nu istorisirea în sine, ci senzaţiile pe care poetul le propune: „Căutând una şi găsind alta,/ dădusem peste ceva care m-a transfigurat/ până la contopire cu nefiinţa, roiuri de lasere/ pictate/ picate din cer./ îmi roteam ochii ca apucat pe deasupra unui relief/ scăldat în culori (perdele de ploaie smulse/ dintr-o pânză de muzeu/ intergalactic),/ relief brăzdat de fiare-ale plugului, de aripi/ ale adâncului. realitate evanescentă la gura sobei,/ cum şi,/ părăsit de Dumnezeul ceresc într-un spaţiu al său,/ inconturnabil, de bibliotecar-şef, la gura/ caloriferului/ care picura încontinuu, efect al stării primordiale.” (Senzorială)
Volumul, deschis interpretărilor criptice sau oferind doar un spectacol de emoţii estetice, ne prezintă cu certitudine un poet furtunos, ce neagă trecutul pastoral, seren, căutând noi drumuri lirice şi „ameninţând” încă din titlu că se află la un nou început. Ca într-o dimineaţă de luni.