Iertare, femeie!

0

De 8 Martie, din respect nemărginit pentru mame, soţii şi iubite, înţelegându-se contextual că orice soţie este/ trebuie să fie şi iubită, alergăm cu buchete de flori la sărbătoritele zilei. Trecut prin matematica vieţii şi prin poezia ei, inefabilă, declam din nou că, de 8 Martie, Ziua Internaţională a Femeii, până şi infinitul se ridică în picioare. Salutând-o multiplicat, cu fior şi emoţie, de la regine şi suverane cu ştaif la restul femininelor din regn. Protocolar sună bine. Oficial, şi mai bine. De fiecare fir vegetal, a cărui cromatică nu are limite, atârnă o istorie zbuciumată, de drepturi şi libertăţi, ca şi femeia să ajungă la nasul bărbatului. Las’că, să nu fim demagogi, în numele femeii prea nuruite s-au iscat războaie cu toptanul. Drept răsplată, fiecăreia, la victorie, i s-a prins în piept câte un colţ de rai cu munţi şi râuri, cu bogăţii cât încape. Astăzi, mai popular, li se caută câte un coşar, câte o potcoavă de bidiviu. În funcţie de potenţa bărbatului din ramă, câte o amărâtă de vilă la Virginia Beach, câte o limuzină Maserati ca să fie. Ce botoxată nu merită? Dacă o Nefertiti s-ar naşte într-un sat românesc, în primul rând – moartă, coaptă –, ar şterge-o în Italia, în Spania. În al doilea rând, orice revenire în arealul natal, pe unde e posibil să-şi fi abandonat pruncul, s-ar lăsa cu pârnaie pentru alesul de bună voie al propriei epurări. Puţine scapă de răzbunarea soţului, a masculului nehrănit şi nespălat, a amantului rătăcit. De treizeci de ani în România se perfecţionează vendetta şi încă nu s-a ajuns la capăt. În foarte multe localităţi nu s-a trecut de stâlceala cu bâte, în altele, mai evoluate, a prins să şuiere sabia şi să-i arză focu’ pe duşmani. Comunităţi întregi mustesc de analfabetism cras, de familii dezorganizate, deşi numeroase, în condiţii de igienă precare. Şi prima pe care o deplângem, fiind cea născătoare de prunci, cu Nazaretul ei de care n-are habar, e femeia. Mărţişorul ce i se cuvine când până şi infinitul se ridică în picioare e jumătatea de trăscău pusă de bărbăţel pe masă. Nu se simte decât ăst buchet, cu atât mai mult cu cât în buletin dumneaei figurează ca fiind Viorica, Margareta, Crina. Cât priveşte mamele Vioricăi, Margaretei, Crinei, fiindcă şi pentru ele s-au pus la colţ discriminarea şi violenţa, puţine lucruri s-au schimbat ca mentalitate. Cum dincolo de orice festivism escaladarea lipsei de respect a devenit o constantă existenţială, nu puţine femei din clasa de mijloc sunt împinse spre marginea societăţii. În 1908, la New York, 15.000 de femei au mărşăluit pentru ceea ce şi azi, în România, s-ar mărşălui: salarii mai bune, program de lucru convenabil creşterii şi educării copiilor, dacă aşa ceva mai rentează. Este şi explicaţia spovedaniei din titlu.