Circulă în spaţiul mediatic tot felul de condiţionalităţi supte ticăloşit din burice. Tot felul de trăsnăi, aberaţii, inflamări ale stării de spirit şi aşa contaminate. Dacă aşa şi pe dincolo, se rupe ţara, ca o cămaşă izinită. Au trecut puţine zile de la Sărbătoarea Naţională de 1 Decembrie consacrată Centenarului Marii Uniri, de la uriaşa revărsare de românism deschis, şi detractorii şi-au dublat doza. Dacă autorităţile de la Bucureşti vor continua să împingă ţara în afara UE (un rătutit invocă epoca de piatră!?), se duc caii popii. Fraţii noştri de sânge transilvăneni vor da o ultimă copită mumei ţări, ei, urmaşii marilor făptuitori de istorie dintre Carpaţi şi Tisa, vor lua Ardealul pe tălpi şi duşi vor fi. Avram Iancu, Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu (Unire, Regat neolatin, neatârnat), Alexandru Papiu Ilarian, Alexandru Vaida-Voevod şi atâţia alţii asemenea lor ar fi doar nume de străzi. Adunarea Naţională de la Blaj, din mai 1848, la care s-au discutat „trebuinţele naţiunii întregi”, n-ar fi avut a face în osatura ei programatică şi previzionară cu 1 Decembrie 1918, doar că aşa au căzut bobii. Dar nu cred că s-ar fi supărat cineva dacă ar fi căzut cu o zi mai devreme sau cu o lună. Deunăzi, împingătorii României spre Roexit, de la prim-ministru la cei din urmă miniştri agreaţi de Iohaos, s-au aflat la Bruxelles, unde, alături de preşedintele Comisiei Europene, împingeau ţara spre Spaţiul Schengen şi se pregăteau de preluarea atribuţiilor executive ocazionate de Preşedinţia rotativă, cât pe-aci s-o înşface Finlanda. De acord, în România există destule divergenţe în respectarea statului de drept, abuzurile, protocoalele, Serviciile, „enteresele”, au făcut şi-au desfăcut, inclusiv destine. Europa de sub ochii noştri nu stă pe roze. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat la Paris şi nu numai. Limbi mai lungi s-au mai scurte dau de înţeles că 10 august a fost doar prologul unei tragedii în regie de import. Şi totuşi, „Guvernul României este pregătit să asigure preşedinţia”, a declarat Jean Claude Junker, determinându-l pe preşedintele ţării să ia aminte. Şi încă: „Se întâlnesc în foarte multe puncte programele Comisiei Europene cu ale Guvernului”. În fine, şi mai derutant pentru militanţii interni şi externi întru „rupere”: „Ne aşteptăm la bunul simţ românesc în procesul european”. Iată „premise solide” pentru vânturarea de intrigi cum că România virează curajos spre stepele calmuce, în timp ce Ţara Ardealului scrisă de Bălcescu se răsuceşte pe călcâie şi ăştia suntem. Habar n-aveţi de Ardeal, cum habar n-aveţi de România. Guvernul Dăncilă nu e nici primul şi nici ultimul dintre guverne care, dacă trebuie să plece, va pleca. Aşa e corect, aşa e moral, aşa e democratic. Ce veselie pe voi, trişti şlefuitori de cozi împănate!
