Mihai Duţescu: ”Să nu uiţi, să nu mori”. A uitat…

0

Ca la cutremur, când una faci tu şi altceva face pronia cu tine, butonam ba pe Ultimul împărat, ba pe ce se mai întâmplă pe la Giurgiu. Telefonul dă bip de mesaj, ”ăştia de la Vodafone” îmi zic şi îi las în pace. Deschid ceva mai încolo, recunosc numărul de pe care formează dom’ Viorel şi în clipa aia am simţit că pământul se clatină. Ultima convorbire, scurtă, cu Mihai, am avut-o acum trei săptămâni. Mă căutase să-mi spună că poemele i-au plăcut, iar întreg sumarul Noului Literator mi-l va posta pe 13 noiembrie. Am glumit pe seama zilei de 13 şi ne-am îmbrăţişat în eter ca de fiecare dată. Cu precizarea că şi eu şi el coboram de fiecare dată cu picioarele pe pământ. Din păcate, nu şi de-această dată sau nu imediat. Noi, cei de la Noul Literator, pe care îl edităm de 8-9 ani, ca postfaţă a celuilalt Literator, macedonskian, suntem din nou loviţi. În aprilie, l-am pierdut pe Nicolae Petre Vrânceanu, fondatorul revistei şi iniţiatorul unei noi direcţii scriitoriceşti în ce ne priveşte. A preluat moştenirea Mihai Duţescu, cel cu Dulcea pierdere, casetată, mai nou, în Muzeul de ceară. Poezia lui a fost şi a noastră – Pavăză de crini, Zborul săgeţii. Îndemnul său şoptit fiecăruia era să nu uite, să nu cedeze – scriind, trăind şi visând într-o Mecanică personală – , Să nu uiţi, să nu mori. Sibian la tăierea buricului, craiovean ca elev de liceu şi bucureştean ca student, revenind şi închizând cercul aspiraţional în Oltenia, Mihai Duţescu se prea poate să fi hălăduit, într-o viaţă anterioară, pe lângă enigmaticul Giorgione, după cum, la fel de bine, s-a numărat printre supravieţuitorii de la Hormuz. Mereu şi mereu îl trăgea aţa spre Veneţia, care rămâne unul din orizonturile frumos arcuite ale tomurilor sale lirice. Sentimental şi elegiac, grav şi declarativ, pornit contra măştilor vremii, stăpân peste insuliţe de lirism cu titluri de proprietate în regulă, a lăsat şi o poezie ciupită la harpă, picurând de nobleţe şi trăiri esenţializate. A cochetat epic în ”Această iubire”, ”Izgonirea neguţătorilor”, ”Un om, într-o zi” ş.a., ale căror personaje intră şi ies din timp când simplificator, când grosier. I-a încurajat pe debutanţi şi s-a aplecat aproape sistematic asupra cărţilor dăruite lui de către cei apropiaţi. Unul din poemele sale, care nu poate lipsi din nicio antologie patriotică şi pe care Florin Piersic a recitat-o cu adâncă emoţie, ca nimeni altul, este ”Limba română”, din care citez prima şi ultima strofă, a şaptea: ”Timp care curge, timp ce purcede/ În urmă-ne multe n-or să rămână,/ Dar niciodată nu se va pierde/ Doamna frumoasă, limba română//(…) Şi timpul tot curge şi curge-va veşnic/ Şi sufletu-mi tainic mereu se cunună/ În fiece toamnă sub stele de sfeşnic/ Cu blânda mireasă, limba română”.