Nicolae Petre Vrânceanu

0

Urcarea la ceruri a poetului şi omului de cultură Nicolae Petre Vrânceanu m-a descumpănit pe loc, apoi mi-a adunat gândurile. Abia scosesem revista şcolii, ”Meandre”, în care, involuntar, am făcut o trimitere la Creator. S-a stârnit mare vâlvă la judeţ, în Olt. Puteam rămâne fără catedră, ”propagam misticismul în mase”! Şi atunci a apărut un om providenţial, pe numele său Ion Mărgineanu, altul decât poetul din Alba, era redactorul-şef al ziarului ”România liberă”. De asemenea poet, culmea. Ne-am pomenit cu el în cancelarie ca deputat al circumscripţiei electorale din zonă. Se documenta, se interesa de unele, de altele. Pentru că o fotografie valorează mai mult decât o mie de cuvinte, i-am pus în faţă nişte albume cu şedinţele de cenaclu, pe lângă vraful de ”Meandre”. Impresiile lui Ion Mărgineanu, duse la judeţeana de partid, m-au spălat de păcate. Avea să mi-o confirme un alt om providenţial, Nicolae Petre Vrânceanu, care tocmai lansase în presă regulamentul primei ediţii a concursului interjudeţean de poezie ”Ion Minulescu”. Mare noroc pe capul meu, a se citi premiul întâi, decizia aparţinând prin excelenţă criticului Cornel Regman (preşedintele juriului) şi fiicei poetului, Mioara Minulescu. Asta a fost primăvara. În toamnă, Nicolae Petre Vrânceanu m-a ”săltat” la Casa Judeţeană a Creaţiei Populare Olt, al cărei director fusese numit de curând, şi aşa am ajuns de-am activat ca metodist în ale teatrului, folclorului şi cenaclurilor literare. Ne-am revăzut şi regăsit peste ani, pentru că, între timp, el se mutase cu familia la Craiova, eu muncind mai departe în Slatina, la Casa de Cultură a Sindicatelor, până după revoluţie. Am stat amândoi la o cafea pe str. Mihail Kogălniceanu, la conul Iovan. Aşa am auzit de ”Noul Literator” şi aşa am împletit câţiva ani de activitate laborioasă alături de confraţi în ale scrisului. ”Texte şi contexte literare” este titlul ultimei sale cărţi cu autograf (”Prietenului de o viaţă…”). Apoi, iarăşi ne-a despărţit întâmplarea. Corectam nr.28, din decembrie 2017, al revistei ”Noul Literator” şi am dat peste poezia ”Semănători de cuvinte”, care m-a răscolit: ”În vântul vibrând/ îi urmează în albe cortegii/ file rupte din iubitele cărţilor lor/ însoţindu-i cu grave arpegii/ din rafturile învechitelor biblioteci/ parcă un cor de copii îngeresc intonând/ dintr-o strană cerească un cânt/ în mâini cu sute de stele arzând/ Semănătorii de cuvinte se-ntorc liniştiţi în pământ/ către noi germinaţii de suflet şi gând,/ din străvechi rădăcini iar şi iarăşi urcând…” Din păcate, n-a fost o simplă poezie, ci un testament literar. Dacă de pe masă n-ar fi dispărut călimara şi tocul, aş fi dat-o încolo de călimară şi mi-aş fi înmuiat peniţa într-o lacrimă, eterna noastră lacrimă.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ