27 Martie este ziua când sărbătorim prima etapă a realizării Marii Uniri din 1918, când Basarabia s-a întors alături de patria-mamă. Inevitabil, în anul Centenarului, emoţiile sunt mai puternice decât în anii trecuţi şi se profilează tot mai clar, pe ambele maluri ale Prutului, ideea că principalul proiect de ţară ar trebui să fie reiterarea actului unificator din 1918.
Sunt de părere că Unirea cu Basarabia trebuie să fie un obiectiv naţional, pe care guvernul de la Bucureşti are datoria să îl pregătească aşa cum se cuvine. Totuşi, când se va face, Unirea se va decide la Chişinău, Bucureştiului revenindu-i doar sarcina de a ratifica această decizie. Iniţiativa nu poate să vină decât de la fraţii noştri de peste Prut. La fel ca şi în 1918, cetăţenii care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova trebuie să se pronunţe în mod clar şi democratic asupra drumului pe care doresc să îl urmeze.
Până în acest moment, în Republica Moldova au votat Declaraţii simbolice de Unire cu România peste 125 de comunităţi locale din 1.681 şi 3 raioane din 35. Sunt îmbucurătoare aceste semne de solidaritate, dar nu suntem încă la momentul când putem spune că s-a creat masa critică pentru Unire. Până când se va ajunge acolo, sunt câteva lucruri pe care trebuie să le facem, anume să sprijinim parcursul european al Republicii Moldova şi să continuăm modernizarea României. Aici mă refer nu numai la întărirea instituţiilor democratice, ci şi la chestiuni cât se poate de pragmatice, cum ar fi o infrastructură care să lege cu adevărat toate regiunile ţării noastre (drumuri moderne, o reţea de transport a energiei electrice şi a gazului, infrastructură şcolară adecvată şi aşa mai departe).
Provocările care ne aşteaptă sunt cât se poate de serioase. Vorbim despre decalaje serioase în ceea ce priveşte dezvoltarea economică, un nivel foarte ridicat al corupţiei, declin demografic şi nu în ultimul rând un conflict îngheţat care nu dă încă semne de liniştire. Asumarea Unirii ca proiect de ţară trebuie făcută cu responsabilitate: bravadele politicianiste pe tema idealurilor naţionale nu ţin loc de măsuri concrete. Proiectul unionist nu poate fi conceput separat de proiectul de modernizare şi europenizare a celor două state.
Însă, dacă istoria ne învaţă ceva este că obstacolele pot fi depăşite dacă există suficientă voinţă politică de ambele părţi. În 1918, România era mult mai puţin pregătită pentru Unire decât este astăzi: jumătate din teritoriul Vechiului Regat era sub ocupaţie germană, ne confruntam cu bande de dezertori ruşi înarmaţi şi economia era aproape zdrobită de efortul anilor de război.
Succesul Marii Uniri nu s-a desăvârşit nici în decembrie 1918, nici la negocierile de pace din 1919-1920, ci în anul 1923, la momentul intrării în vigoare a noii Constituţii, una dintre cele mai moderne legi fundamentale din Europa la acel moment. Nu întinderea teritorială a făcut România Mare, ci faptul că în urma acestui act istoric cetăţenii din toate provinciile reunite au putut duce o viaţă mai bună, protejaţi de legi juste şi echilibrate. Succesul unui stat nu stă în numărul kilometrilor pătraţi pe care îi controlează, ci în demnitatea şi prosperitatea cetăţenilor săi.
Ionuț Stroe – deputat PNL
