Carianopol şi Oltenia

0

Vă mai amintiţi? Virgil Carianopol: ”E primăvară, iarăşi primăvară!/ Pe fiecare margini de făgaş/ Îşi scot strămoşii degetele-afară/ De ghiocei, de crini, de toporaşi”. Mai e acolo un vers de pus în ramă: ”Aruncă primăvara peste tot cu vrăbii”. Ştiu că în România cu atâtea probleme pe cap de locuitor, numai de poezie nu vă arde. Şi atunci, îmi asum aceste enunţuri sub formă de monolog. Da, îmi amintesc: ”E primăvară, iarăşi primăvară” a ţâşnit nu o dată din orchestraţia spectacolului ”Primăvara simfonic” avându-l ca protagonist pe Tudor Gheorghe. Ca să mă dau ”cult la cap”, în expresia Oracolului din Bălceşti, trei, pe puţin, sunt poemele lui Virgil Carianopol puse pe note şi interpretate măiestru de artist: ”Primăvara”, ”Cântec oltenesc” şi ”Mama”, acesta din urmă având premiera la Izbiceni, în faţa autorului, unde venise, vorba lui, ”să ne vadă”. Noi, cei câţiva care am mai rămas de pe vremea întâlnirilor cu Nea Virgil (Aretzu, Botar, Voinescu), avem un legământ nescris, de a ni-l/ de a vi-l reaminti. Discut cu mine să audă lumea. Născut la Caracal în 29 martie 1908, a debutat editorial în 1931 atras de avangardism, pentru a se cantona în tradiţionalism, neoclasicism, imagism. Între 1956 şi 1963, a fost încarcerat întrucât frecventase cenaclul condus de Virginia, sora lui Pamfil Şeicaru, în jurul căruia au gravitat ”ziarişti fascişti” precum Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Radu Demetrescu-Gyr ş.a. Moştenirea lui Virgil Carianopol înseamnă peste 30 de volume lirice, memorialistică şi cărţi pentru copii. Ca student, nu rareori vizitându-l pe str. Mierlei nr.15, din Bucureşti, am fost surprins să-mi spună: ”Vino, nene, şi stai la noi să înregistrezi, am sumedenie de lucruri…” Nu ştiam ce pierd, am amânat înregistrarea pe bandă magnetică până n-a mai fost posibilă. Pierdusem cele două volume din ”Scriitori care au devenit amintiri”. În 1982, ultima sa vizită la Slatina, a fost prezent pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor. Atunci, pentru prima şi ultima oară, îndată ce lecturase poezia sa preferată despre fericirea tardivă, în faţa unei săli arhipline, i-am zărit între pleoape câteva cristale Swarovski. Pe lângă o operă mustind de cântece olteneşti şi româneşti, de elegii şi elegii, Virgil Carianopol ne-a lăsat amintiri de nepreţuit. Când, alături de soţia sa, Lili, de Ion Potopin (cel ce a condus Cenaclul ”G. Călinescu” al Academiei), de Mihail Drumeş, Ştefan Popescu ş.a., cobora în Caracal, urbea natală în care o stradă avea să-i poartă numele, se simţea în largul său, ca un corăbier peste vremi. A trecut în nefiinţă la 6 aprilie 1984. Pentru simplitatea versurilor sale, de mare simţire şi reflecţie, publicul l-a aplaudat în picioare, cum, îmi place să cred, îl aplaudă şi în prezent…

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ