România şi Românica

0

Observăm cu tristeţe cum, de la o vreme, trăim, simultan, în două ţări: România şi Românica. Atunci când dăm pe-afară e România. Agităm tricolorul, zgâriem cu acutele imnul naţional şi tropăim de se clatină tribuna: Roo-mâ-ni-a! Acasă, unde ne cunoaştem şi negrul de sub unghie, Românica e denominaţia restauratoare a României inflaţioniste. Se răsucesc în mormânt cei ce, cu mintea şi sufletul, au scris Constituţia adoptată la 1 iulie 1866, prin care Principatele Unite au primit, oficial, botezul României. Într-o expresie mai aplicată, au pus bazele dezvoltării moderne a României. Actul în sine al Unirii, să ne reamintim, a fost consfinţit la 24 ianuarie 1859, domnitorul ales (şi în final cules) fiind Alexandru Ioan Cuza. Cititorii de contor ce se învârte invers spun că, dacă României, ca fiinţă statală, i-a lipsit ceva, acest ceva e norocul. Dar, la 24 ianuarie 1859, România l-a prins pe Dumnezeu de ambele picioare: înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii şi hegemonia politică a Franţei. Până la urmă, pe lângă Franţa, Italia, Prusia, şi Rusia a recunoscut Unirea. Doar Austria a fost mai cârtitoare. În privinţa oamenilor politici, să subliniem că I.C. Brătianu a trebuit să vândă moşia, care era de drept a soţiei, pentru întregirea fondurilor necesare demersului unionist. Când veţi dibui printre urmaşii lor de astăzi, câtă frunză şi iarbă, un I.C. Brătianu sau un Mihail Kogălniceanu – istoric şi publicist, membru fondator al Societăţii Academice Române, prim-ministru al României după Unirea Principatelor Dunărene – , vă rog să-l sunaţi pe Dragnea. Ce zici, Daddy, i-ai fi propus în locul lui Tudose sau al doamnei Dăncilă, pe Brătianu, pe Kogălniceanu? Cam pe-aici operează diferenţa de paradigmă şi scală spaţială de 159 de ani dintre România şi Românica piticoată, cu iertare pentru cel de-al doilea toponim în care ne strigăm ofurile şi ne irosim forţele. Nu doar în 1859 s-au aliniat astrele pentru România propăşirii de apoi, ci şi la 1 Decembrie 1918, când (în formula completă) a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu patria-mamă. Alte vremuri de glorie străbună, şi nu e un ditiramb, alţi oameni de stat cu stea în frunte, făuritori de ţară şi de neam. Spre ruşinea noastră, am prefera ca măritul Centenar să-şi pună singur flori la pălărie, opunând Unirii istorice dezbinarea de astăzi. N-ar strica şi un dram de reparaţie morală pentru figura luminoasă a colonelului Alexandru Ioan Cuza, nemembru de partid, pe care l-am trezit în toiul nopţii, i-am pus la tâmplă pistoalele şi l-am luat la şuturi cu familie cu tot. Nu s-a mai făcut înger, şi-a dat obştescul sfârşit în 1873, la Heidelberg. ”Monstruoasa Coaliţie” îşi desăvârşise opera, dacă nu cumva, pe alte spirale cronologice, alte monstruoase coaliţii urzesc la nevoie.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ