S-au acumulat destule experienţe în societatea românească, ce ne arată că la noi demnitatea umană este o valoare marginalizată. Iar apărarea demnităţii umane – o practică parţială, negeneralizată.
Nu mă refer aici doar la modul în care puterile în statul român înţeleg să se raporteze unele la altele. Sfidând echilibrul necesar. Jucând democraţia pe degete. Acţionând de foarte multe ori în pofida demnităţii, în detrimentul ei.
Mă refer şi la modul precar în care statul, ca instrument democratic al coeziunii sociale, respectă demnitatea umană a tuturor cetăţenilor săi. Mai mult, mă refer şi la modalitatea prin care noi, cetăţenii, ne raportăm unii la alţii în societate, acordându-ne superficial, de formă, prezumţia de demnitate.
Într-o societate democratică, într-o societate decentă, demnitatea (şi apărarea demnităţii) ar trebui să fie principiul fundamental pe care să se construiască toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Nu ne prea aflăm în această situaţie. Din această perspectivă, chiar Constituţia României este din păcate deficitară. În afară de câteva articole tangente sau enunţiative la ideea demnităţii umane ca valoare fundamentală, Constituţia nu afirmă demnitatea umană ca principiu constituţional. Ceea ce face ca ea să nu aibă forţa juridică pe care ar fi normal să o aibă.
Atunci când vom rescrie Constituţia României, adaptând-o experienţelor de viaţă, juridice, politice acumulate în ultimii 15 ani (lucru care în opinia mea ar trebui să se întâmple cât mai repede), principiul demnităţii umane ar trebui stipulat direct, în formulări juridice clare, valide.
Prin tot ceea ce vedem şi în aceste zile, România este încă departe de a deveni o democraţie decentă, o societate decentă în care demnitatea umană să fie cu adevărat în centrul ei! Ceea ce nu înseamnă că trebuie să abandonăm acest obiectiv. Dimpotrivă!
Deputatul Ion Cupă – președintele ALDE Dolj