Potopit de uitare?…

0

S-au împlinit luna aceasta 19 ani de la moartea lui Ion Potopin, poet născut în satul Potopin, comuna Dobrosloveni, aproape de Caracal. Numele său la naştere: Magnea. Ne-am cunoscut la Cenaclul ”G. Călinescu” de pe lângă Biblioteca Academiei, al cărei preşedinte era Şerban Cioculescu. Mai mult, am avut prilejul de a citi şi de a primi o ”proptea”, ca între olteni, din partea lui Virgil Carianopol, originar din Caracal. Întâlnirile cu maestrul aveau să devină sărbători de confesiuni şi de suflet. Pe afiş, mai figurau un prozator şi actorul Ludovic Antal, invitat să recite din Radu Gyr. Conducea şedinţa Ion Potopin şi de la început m-a impresionat modul de a prezenta, de a emite principii, de a imprima un stil. La sfârşit, de a evalua textul şi de a-l încadra critic. Aşa aveam să aflu că, pe lângă studiile filologice, deţinea şi un doctorat în istoria teatrului. Ion Potopin nu a fost doar un poet consistent, creaţia sa întinzându-se între anii 1946 (”Cartea rănilor”) şi 1987 (”Drumul luminilor”), ci şi dramaturg (”Liliacul înfloreşte a doua oară”, ”Steaua libertăţii” etc.), autor de librete de operetă sau traducător din limbile franceză, italiană şi spaniolă. Adică un intelectual închinând mai multor muze. Primele probe de condei le-a susţinut în periodicul ”Zorii Romanaţiului”. A mai publicat volumele ”Clamor” (1969), ”Discobolul” (1972), ”Murmurul statuilor” (1974), ”Profil de ivoriu” (1976), ”Poema Română” (1980), ”Maieutica luminii” (1985). Versul său este unul elaborat, maiestuos, pretabil gesticii teatrale, derivând din lecturi contextuale. Autorul era un fervent clamant al lui Pygmalion şi al Galateei, al sculptorului Miron, şi evada în eleatice divagaţii despre Fiinţă şi Neant. Nimic de zis, în tomurile sale ultime apar stereotipii şi locuri conjunctural declarative, dar fără să anuleze orizonturi pregnant ideatice. Activitatea sa de cercetător a scos la lumină mărturii despre conştiinţă şi neam. A îngrijit un valoros album Lovendal, ”pictorul Bucovinei şi al ţăranului român”. Să reţinem din cele spuse de Şerban Cioculescu privitor la oltean: ”Gravitatea împerechează în poezia lui Ion Potopin cu pathousul expresiei, câteodată solemnă, festivă. Poetul crede în poezie, în darul ei unic de a comunica înaripat mesajul, de a solidariza oamenii aceluiaşi pământ la lumina unui ideal comun. Patria nu este pentru poet un cuvânt de zile mari, este realitatea primordială către care îşi înalţă poezia sufletul. Geografia spirituală a ţării noastre este tema principală a inspiraţiei lui Ion Potopin”. Pe Ion Potopin şi Virgil Carianopol, ca să mă rezum doar la ei, nu i-au despărţit vânturile, valurile în peregrinările prin Oltenia natală. Îmi pare că un duh rătăcitor e pe cale de-a o face.