Vineri, 20 noiembrie 2026, Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea își va sărbători unul dintre cele mai importante hramuri, închinat Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul, ocrotitorul așezământului monahal și unul dintre sfinții cu o cinstire deosebită în spiritualitatea ortodoxă românească.
Sfânta Liturghie va fi oficiată de Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, înconjurat de un sobor impresionant de 17 ierarhi din țară și din străinătate, preoți și diaconi, alături Înaltpreasfințitul Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului. Cu acest prilej, potrivit anunțului eparhial, moaștele întregi ale sfântului vor fi așezate spre închinare într-un baldachin special împodobit, în pridvorul paraclisului mănăstirii.
Sărbătoarea reprezintă mai mult decât un moment important al calendarului liturgic. Ea readuce în atenție o istorie de peste cinci secole, în care credința, cultura, ctitoria și memoria comunităților românești s-au împletit în jurul sfintelor moaște ale Cuviosului Grigorie Decapolitul.

Un mărturisitor al Ortodoxiei în vremea iconoclasmului
Potrivit izvoarelor hagiografice, Sfântul Grigorie Decapolitul s-a născut în jurul anilor 780-790, la Irinopolis, cetate din Decapolea Isauriei, în Asia Mică. Viața sa este cunoscută în principal prin lucrarea alcătuită de Ignatie Diaconul, autor contemporan cu sfântul, care a valorificat mărturiile celor care l-au cunoscut și i-au fost ucenici. Această scriere constituie izvorul fundamental pentru reconstituirea parcursului său spiritual.
Născut într-o familie creștină, din părinții Serghie și Maria, Grigorie a primit o educație aleasă. Deși familia îi pregătise o căsătorie, tânărul a ales calea vieții monahale, retrăgându-se într-o mănăstire unde stareț era unchiul său, Sfântul Simeon Mărturisitorul. Aici a petrecut aproximativ paisprezece ani în ascultare, rugăciune și nevoință.
Ulterior, dorința de desăvârșire duhovnicească l-a purtat prin mai multe centre ale lumii bizantine. A viețuit în locuri precum Salonic, Constantinopol, Roma și Sicilia, căutând liniștea pustnicească, dar și întâlnirea cu marii trăitori ai credinței. La Salonic a primit hirotonia întru preot, iar mai târziu s-a nevoit în munții Isauriei.
Un moment esențial al vieții sale îl constituie implicarea în apărarea cultului sfintelor icoane, în timpul celei de-a doua perioade iconoclaste, declanșată sub împăratul Leon al V-lea Armeanul. Într-o epocă în care cinstirea icoanelor era contestată și numeroși monahi și credincioși erau supuși persecuțiilor, Grigorie s-a afirmat ca un apărător hotărât al dreptei credințe.
Misiunea sa nu s-a limitat la mărturisirea personală. A călătorit în cetăți afectate de iconoclasm, încurajând comunitățile creștine și îndemnând la păstrarea tradiției ortodoxe. Viața sa este descrisă de hagiograf ca o neîncetată luptă duhovnicească, susținută prin post, rugăciune, smerenie și dragoste față de aproapele.
Sfântul Grigorie a trecut la Domnul la 20 noiembrie 842, după o suferință trupească îndelungată. Tradiția bisericească îi atribuie încă din timpul vieții darul vindecărilor și al izbăvirii celor aflați în suferință. După moarte, cinstirea sa s-a răspândit, iar moaștele au devenit un important loc de pelerinaj.
Barbu Craiovescu și aducerea moaștelor la Bistrița
Istoria Sfântului Grigorie Decapolitul este legată în chip fundamental de istoria Mănăstirii Bistrița. Ctitorie a puternicului neam al Craioveștilor, reprezentat de Barbu Craiovescu și frații săi Pârvu, Danciu și Radu, mănăstirea a fost ridicată între anii 1492-1494, pe valea râului Bistrița, în actuala comună Costești.

Documentul emis de Vlad Călugărul la 16 martie 1494 constituie una dintre mărturiile importante privind existența așezământului. Distrusă în 1509, în conflictul dintre Mihnea Vodă și Craiovești, mănăstirea a fost refăcută în timpul domniei lui Neagoe Basarab, între 1515 și 1519.
Momentul de referință pentru destinul spiritual al Bistriței îl reprezintă anul 1497, când marele ban Barbu Craiovescu a adus de la Constantinopol moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, așezându-le în ctitoria familiei sale.
Tradiția consemnează și o întâmplare simbolică legată de dobândirea lor. Se spune că proprietarul turc care deținea moaștele ar fi cerut o cantitate de aur echivalentă cu greutatea acestora. În momentul cântăririi, însă, talerul s-ar fi echilibrat la o cantitate mult mai mică decât cea așteptată. Uimit, acesta ar fi exclamat: „Vezi, vezi, cum creștin la creștin trage!”. Relatarea aparține tradiției locale, dar exprimă sugestiv evlavia și hotărârea ctitorului de a aduce sfintele moaște în țară.
În anul 1656, domnitorul Constantin Șerban a dăruit mănăstirii o raclă de argint, realizată de meșteri brașoveni, în care au fost așezate moaștele sfântului. Obiectul de cult, de o valoare spirituală și artistică deosebită, a devenit unul dintre cele mai importante repere ale patrimoniului sacru al Bistriței.
Peștera Liliecilor – două biserici rupestre și taina moaștelor ascunse
Un capitol aparte, de o importanță istorică și patrimonială excepțională, îl reprezintă Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul, cunoscută și sub numele de Peștera Liliecilor, situată în spectaculoasele Chei ale Bistriței.
În interiorul acestei cavități naturale se păstrează două mici lăcașuri de cult rupestre, cunoscute sub numele de Bisericuța Ovidenia (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului), și Bisericuța Sfinții Îngeri, cunoscută și ca Biserica Sfinților Arhangheli.
Cele două monumente, integrate într-un spațiu natural de o configurație aparte, reprezintă mărturii ale unei vieți monahale desfășurate în condiții de izolare și asceză. Tradiția locală păstrează amintirea unui vechi altar de închinăciune în peșteră, iar cercetările istorice consemnează existența unor sihăstrii și a unor amenajări religioase succesive.
Bisericuța Ovidenia, atribuită de monografia istorico-etnografică a comunei Costești ctitoriei mitropolitului Teofil din 1633, este amenajată într-o galerie îngustă, folosind chiar configurația naturală a stâncii. Altarul și spațiul interior se integrează în structura peșterii, într-o arhitectură de o simplitate impresionantă. Cea de-a doua bisericuță, închinată Sfinților Îngeri, se află în apropierea deschiderii mari a peșterii, fiind legată de o altă etapă a organizării vieții sihăstrești. Documentarea istorică a acesteia consemnează refaceri și intervenții succesive, inclusiv în secolul al XVIII-lea.
Importanța acestor două lăcașuri depășește dimensiunea lor arhitecturală. Potrivit mărturiilor istorice și tradiției monahale, peștera a îndeplinit și un rol esențial de adăpostire a odoarelor mănăstirii. Aici erau păstrate, în vremuri de primejdie, moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul și obiectele de preț ale așezământului, ferite de incursiunile și jafurile prădătorilor.
Minunile și cinstirea neîntreruptă a Sfântului
De-a lungul secolelor, moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul au fost considerate de credincioși izvor de vindecare și ocrotire. Tradiția hagiografică și mărturiile istorice păstrează numeroase relatări despre procesiuni organizate în perioade de epidemii, secetă și alte mari încercări.

În anul 1765, când ciuma a cuprins Bucureștiul, moaștele au fost aduse de la Bistrița în fața Mitropoliei, unde s-au săvârșit rugăciuni pentru încetarea molimei. Relatările bisericești consemnează diminuarea epidemiei după acest moment. O altă mărturie privește anul 1779, când racla ar fi fost purtată în procesiune pentru izbăvirea Craiovei de invazia lăcustelor. În 1813, în timpul ciumei lui Caragea, moaștele au fost din nou aduse în București.
Ținutul Vâlcii a cunoscut, la rândul său, asemenea procesiuni. În 1859 și 1863, în contextul unor perioade de secetă și al unor epidemii, credincioșii au cerut ajutorul sfântului prin rugăciuni și purtarea raclei. În vara anului 1904, moaștele au fost purtate prin localitățile județului pentru încetarea secetei, procesiune la care a participat și episcopul Râmnicului, Athanasie Mironescu.
Hagiografia consemnează și vindecări individuale. Una dintre cele mai cunoscute este cea a unei femei din Cacova Vâlcii, pe nume Maria, care, în jurul anului 1920, după ce suferise o paralizie gravă în urma unei căderi dintr-un pom, a fost adusă la Mănăstirea Bistrița. Potrivit relatării publicate de arhimandritul Ioanichie Bălan, după rugăciuni, participarea la Sfânta Liturghie și săvârșirea Sfântului Maslu, femeia și-a revenit și a putut să se ridice în picioare. Relatarea constituie una dintre mărturiile păstrate în literatura religioasă dedicată minunilor atribuite sfântului.
Păstrată din generație în generație în memoria comunității, legenda bulibașei din Gorj care s-a stins împăcat la poarta Mănăstirii Bistrița după ce s-a rugat la moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul stă la baza tradiției vii prin care mii de romi se adună anual, de Sfânta Maria Mică, la Costești pentru a-și cinsti credința, rădăcinile și unitatea.
Toate aceste relatări au contribuit la consolidarea unui pelerinaj care a depășit granițele Olteniei, atrăgând credincioși din întreaga țară.
Reprezentarea iconografică a Sfântului Grigorie și canonul portretistic bizantin
Un aspect deosebit de important al patrimoniului artistic bisericesc vâlcean îl constituie reprezentările iconografice ale Sfântului Grigorie Decapolitul, păstrate în pictura murală și în patrimoniul de icoane al unor importante așezăminte monahale. Acestea reprezintă nu numai mărturii ale răspândirii cultului său, ci și documente vizuale relevante pentru evoluția artei religioase și continuitatea tradiției iconografice bizantine în spațiul românesc.
Un reper fundamental pentru identificarea tipului portretistic al sfântului îl constituie Erminia picturii bizantine, alcătuită de ieromonahul Dionisie din Furna în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Potrivit indicațiilor sale iconografice, Sfântul Grigorie Decapolitul se zugrăvește ca un bărbat de statură mijlocie, nu prea bătrân, cu chipul uscățiv și palid, creștetul pleșuv, părul negru până la urechi și barba rotundă, neagră, cu câteva fire albe. Este înfățișat purtând veșminte preoțești sau monahale și având capul acoperit cu camilafcă. Aceste caracteristici definesc un tip portretistic consacrat, menit să exprime atât identitatea sa monahală și sacerdotală, cât și profilul său ascetic.
În cercetarea reprezentărilor Sfântului Grigorie merită urmărite, în primul rând, picturile de la Mănăstirea Bistrița: fresca din biserica bolniței, datând din prima jumătate a secolului al XVI-lea, reprezentarea murală din pridvorul aceleiași biserici, realizată în 1710 de ieromonahul Iosif și Hranite, precum și pictura bisericii mari, executată de Gheorghe Tattarescu în secolul al XIX-lea. Un alt reper îl constituie Schitul Păpușa, unde pictura din 1712, realizată de Iosif ierodiaconul și ieromonahul Teodosie, păstrează o reprezentare distinctă a sfântului, integrată în programul iconografic al pridvorului.
Cercetarea comparativă poate fi extinsă asupra reprezentărilor consemnate la Mănăstirea Iezer, la biserica din Proieni-Brezoi și la Mănăstirea Arnota, precum și asupra icoanelor din patrimoniul Muzeului Județean „Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea, între care se remarcă piese databile în secolele XVIII-XIX.
Bistrița – un sanctuar al credinței și al culturii românești
Mănăstirea Bistrița nu este numai un loc de păstrare a sfintelor moaște, ci și unul dintre vechile centre de cultură ale Țării Românești. Aici au funcționat școli, s-au copiat manuscrise, s-au tradus cărți și s-au păstrat documente de o valoare deosebită pentru istoria limbii și culturii române.

Numele lui Mihail Moxa, autorul Cronografului Țării Românești din 1620, este legat de acest important centru cărturăresc. Tot aici și-au desfășurat activitatea numeroși copişti, grămătici și cărturari, iar tradiția tipografică și manuscrisă a Bistriței a contribuit la dezvoltarea culturii scrise românești.
Astăzi, Mănăstirea Bistrița continuă să fie un reper spiritual și istoric al Vâlcii. Pelerinajul anual la moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul nu reprezintă doar o manifestare a evlaviei, ci și o formă de continuitate a memoriei colective, legând generațiile de ctitorii Craiovești, de monahii cărturari și de toți cei care au păstrat vie această moștenire.
La 20 noiembrie, clopotele Bistriței vor chema din nou credincioșii la rugăciune. În jurul sfintelor moaște se vor întâlni istoria, credința și speranța, într-un pelerinaj care durează de peste cinci veacuri.


