Istoria mărțișorului, a șnurului alb-roșu cu bătrânul coșar pe fir, cu atâtea și atâtea alte figurine de sezon, se derulează și se îmbogățește atât prin puterea simbolului, cât și, mai nou, a banului, „după buget, coane Fănică!”. A banului care face legea mai ales când nu există lege, inclusiv a bunului simț. Iubitorii de mărțișor îl practică de sute și mii de ani, coborât fiind acesta din vechiul calendar roman. De la sărbătoarea consacrată lui Marte, mai puțin, aici, ca zeu al războiului și mai mult ca zeu al primăverii și agriculturii, al naturii din care și omul e parte. Dacii purtau la gât, înșirate pe sfoară, pietricele albe și roșii, albul semnificând puritatea, iar roșul primăvara „însângerată”, biruitoare asupra iernii. Prin asta, soarele, viața, femeia ca mamă. Șnurul alb-roșu mai simboliza, ca un corolar, armonia dintre bărbat și femeie, cuplu dedicat viitorului. De aceea, pe lângă mărțișor, bărbații obișnuiau, și obișnuiesc, să ofere fetelor și femeilor buchete de flori timpurii, ghiocei, bunăoară. Există, dincolo de opulența etalată cu dinadinsul, o bucurie a lucrurilor simple, a trăirilor necontorsionate. Cine nu a trăit-o, dacă mai există cineva care nu a trăit-o, nu știe ce a pierdut. „Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât devenim mai înțelepți – rostea, înainte de a-și da obștescul sfârșit cel mai mare acționar al companiei Disney, Steve Jobs – , treptat înțelegem că adorata fericire în sufletul nostru nu provine de la lucrurile materiale ale acestei lumi. Nu educați copiii voștri în aspirația de a deveni bogați. Educați-i astfel încât să tindă ca să devină fericiți. De aceea, când vor crește, ei vor ști ce înseamnă valoarea lucrurilor, dar nu prețul”. Mărțișorul, ca să revenim la subiect, este o tradiție pur românească, fapt care ne bucură, extinsă și în alte spații balcanice. În 2015, din dorința de înscrie Sărbătoarea Mărțișorului în Patrimoniul cultural UNESCO, alături de România și Macedonia (de Nord), în Bulgaria, la Vidin, a fost pus în valoare cel mai lung mărțișor din lume, întins pe 17 km. Nu un colier regal, nu o brățară imperială, nu un Lamborghini de fițe, nici nu ar fi avut cum. Trecând simptomatic peste puterea ancestral-simbolistică a respectivului însemn de celebrare a primei zile de primăvară, cei cu miliarde la purtător și în bănci au gonflat tradiția până acolo încât nu ar fi de mirare ca, în locul eternului coșar și al buburuzei, să cadorisească felurite „pandantive”, cu extravaganță și moft. Nimic de condamnat, doar că totul e „altceva” decât ce ar trebui. Nu interesează că astfel de bunuri paralele cu tradiția pot fi înmânate oricui și în orice altă dată a anului. Este ca și cum, de ziua iei, unei iubitoare de port popular îi faci cadou, să zicem, o pereche de jeanși Wrangler.
