Vară de vară, an de an, acelaşi lucru. În timp ce în hipermarketuri şi supermarketuri se comercializează pepeni verzi aduşi din străinătate, la Dăbuleni, lubeniţele sunt etalate din căruţe şi maşini ca la expoziţie. În general, tragi cu tunul (expresie de evitat în vremuri de război) după fructe şi agroalimentare made in Romania. Şi nu cred că marii retaileri străini nu ar fi interesaţi să scurteze drumurile, să facă economie de carburanţi şi să pună în vânzare legume de calitate: varză, roşii, castraveţi, ceapă, usturoi. Prin asta, să-şi asigure profitul. Nu cred că le ard călcâiele sau roţile tirurilor să aducă usturoi din China, când mujdeiul românesc e vestit în toată Europa. La fel stau lucrurile şi în privinţa importurilor turceşti, care, extracomunitare fiind, înoată în pesticide în lipsa unui control de calitate ferm la graniţă. Despre comuna Dăbuleni se ştie că e patria lubeniţelor din România. O patrie miraculoasă prin aceea că solul nisipos, deşertic, ajuns până aproape de uşile caselor, procesează în laboratoarele adâncurilor cele mai gustoase soiuri, semitardive, de pepeni verzi şi galbeni. De lubeniţe, bre. Lanţurilor comerciale întinse de afară prin toată ţara e greu de presupus că nu le surâde pepeniada marcată Dăbuleni. Grila calităţii impunându-se prin ea însăşi, singura condiţie pe care o pun marii jucători comerciali e cantitatea contractuală. Nimeni nu e convins că astfel de lanţuri comerciale sunt inexpugnabile, nu pot fi întrerupte, spre binele lor, de oferta românească. Iar cel ce ar trebui să fie mult mai atent şi grijuliu cu valorificarea en gros a roadelor pământului e guvernul. Care nu precedă să-i despăgubească pe fermieri în urma calamităţilor naturale, dar care, iată, asistă neputincios, dintr-o inerţie intrată în ADN, cum lubeniţele zac pe unde zac până se alege praful de ele. Despre o criză alimentară s-a vorbit aşa cum s-a vorbit din varii direcţii ale planetei despre criza energetică, despre criza sanitară. Preţurile la alimente au explodat (expresie şi ea de evitat în vremuri de război), statisticile atestă, dramatic, şi nu de azi-dimineaţă, că un procent extrem de ridicat, vreo 70 la sută, din populaţie, se luptă cu procurarea hranei. Salariile şi pensiile românilor caracterizează o ţară de la periferia continentului, nu neapărat geografică. Europa stă pe un butoi de pulbere! Exemplu elocvent, cea mai mare grevă feroviară a ultimelor trei decenii din Marea Britanie, vizând salariile şi locurile de muncă. La noi, cu excepţia foielii determinate de majorarea preţurilor la carburanţi, e încă pace. Mişcările sindicale, aglutinate prin liderii ajunşi boieri, dormitează. Mă gândesc, naiv, la un război al pepenilor verzi pe dinafară, roşii pe dinăuntru, sparţi din revoltă în Piaţa Victoriei.
