Dincolo de motivele clinice ale bolii pe care nu am cum să le cunosc, cred că soții Migleczi s-au prăpădit și fiindcă au ars cu intensitate în trăirile lor profesionale.
Acum citesc niște necrologuri despre cât de mult i-a iubit comunitatea pe cei doi. Comunitatea vâlceană nu i-a iubit, pentru că nu iubește teatrul, nu-i înțelege rațiunea. Așa că îl ocolește.
Am să dau un episod de lipsă de iubire din această dramatică poveste.
În data de 7 septembrie, într-un gest lăudabil, Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea și-a deschis stagiunea cu un spectacol de strângere de fonduri pentru cei doi, încă în viață pe atunci. Evenimentul, la care aveau să susțină momente artistice și elevi ai doamnei Migleczi, fusese mediatizat iar instituția teatrală îl anunțase și pe rețelele de socializare.
În ziua spectacolului, în foaier s-a pus o urnă, cu recomandarea ca fiecare participanţ să doneze măcar 35 de lei, prețul unui bilet. Cu regret am constatat că nu veniseră mai mult de 25 de oameni. Câțiva au pus în urnă mai puțini bani decât le ceruseră organizatorii. Unii nu au pus NIMIC. Alții au donat sume rezonabile, peste costul biletului, spre cinstea lor. Așa că din sală s-au încropit aproximativ 1500 de lei. De la câțiva donatori, care nu au fost la spectacol, s-au mai adunat în cont încă vreo 1500 lei. Atât!
Am plecat de teatru măcinată de angoase și de întrebări. Unde erau potentații zilei cu veniturile lor potente? Dar afaceriștii? Dar teatralele partide politice? Cum de eternii profitori de rezervări gratuite la teatru nu au avut un moment de generozitate? Și, în genere, unde au dispărut OAMENII?
Nu știu dacă banii i-ar mai fi putut ajuta foarte mult pe Doina și Andrei Migleczi, aflați deja pe pragul spre neființă. Sau cine știe? Câtă vreme în medicină nimic nu este sigur nu poți considera un om mort „avant la lettre”.
Dar m-a îndurerat ignoranța unei comunități care nu s-a oprit o clipă să tresară.
Cum de am ajuns atât de plini de gol?
