„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”, scrijelea cu penița-i de aur George Călinescu pe efigia zilei de 15 iunie 1889. Despre cum s-a stins Eminescu, manualele școlare au transmis de-a lungul vremurilor informații dintre cele lipsite de relevanță. După 1989, remarcabili eminescologi au răscolit arhivele și au scos la lumină adevărul, unul crunt: Eminescu a fost asasinat. Încercând să comprimăm un arc în extensie, totul a stat sub semnul datei de 28 iunie 1883, ultima zi a poetului la „Timpul”. Totodată și data schimbării axei de interes geopolitic al României, când s-a pus la cale alianța cu Germania, Austro-Ungaria și Italia. La Iași, în 6 iunie, avusese loc în prezența Regelui Carol I dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, unde s-au ținut discursuri suveraniste. De la Berlin, Bismarck amenința cu război împotriva Regatului dacă nu se repară lucrurile. În acea zi, se declanșează în București evenimente tulburi și e devastat sediul Societății „Carpați”, ai cărei membri se recomandau ca fiind „agenții unei lumi viitoare”, „agenți ai istoriei” și „ai Marii Uniri”. Prin această manevră politică, sfânta cauză a Ardealului era pusă sub semnul hazardului. Eminescu era unul dintre acești membri ai Societății „Carpați”, germanofil și el, însă totul până la patrie. P.P. Carp îi transmitea de la Viena mentorului Junimii, Titu Maiorescu: „Mai potoliți-l pe Eminescu!”, iar de pe „listele negre” ale poliției austro-ungare Eminescu nu putea lipsi. La cofetăria Capșa, instigat de jurnalistul-agent Ventura, poetul ține un discurs fulminant: „La toate acestea nu e decât un leac, să-l împușc pe Rege”. Cei doi convin să meargă la Cotroceni, unde află că Regele lipsește din țară. La întoarcere, Ventura îl sechestrază la băile publice Mitrașevski și alertează poliția că un nebun s-a închis acolo. Maiorescu se învoiește cu doctorul Șuțu ca Eminescu să fie internat în ospiciul acestuia. Poetul e urcat în furgoneta poliției și dus la ospiciu, unde e diagnosticat cu sifilis și tratat cu mercur. După șase ani, surmenat cerebral, se va interna în sanatoriul „Caritatea”. În timpul unei plimbări, este lovit în cap de Petre Poenaru. Fatal. Dr. Ovidiu Vuia, medic neuropsihiatru, va declara că Eminescu nu a suferit de lues și nu a avut demență paralitică. Creierul său, în greutate de 1.490 de grame, „uitat” intenționat la soare, avea să fie dovada falsității diagnosticului de sifilis, întrucât această boală consumă materia cerebrală. „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată”, își începea poetul Odă (în metru antic), datată decembrie 1883. „Din acest poem extraordinar pleacă, am sentimentul, poezia modernă românească”, semnala acad. Eugen Simion.
