Pe firul torsului de ţară

0

În emisiunea de umor de pe Antena 1 a apărut un tânăr de 26 de ani, spilcuit şi parfumat, bun comunicator, care a stârnit efecte ilare în cascadă prin alăturarea unor toponime româneşti la cele străine. Închipuiţi-vă! O povestioară de acest fel nu e greu de însăilat, iar interpretul, cu carte de turist la activ, a cules aplauze la scenă deschisă, atât la propriu cât şi la figurat, scena neavând cortină. Sumedenie de sate româneşti, de comune, de târguri şi oraşe sunt atestate decumentar încă din secolul al XIII-lea, iar toponimele, dintre cele mai expresive, chiar haioase, sunt legate intrinsec de un anumit specific local, nicidecum pentru a ne binedispune în viitorul de azi. La exerciţii comparative lingvistic, forţând lucrurile, ne putem preta oricând şi în cazul altor popoare. Scoaterea la lumină prin spirit modelator s-ar putea lăsa, din partea mişcărilor progresiste, cu neîndătinate corecţii, dacă ar fi să fie. Să te lauzi că eşti cadru didactic la Miroşi nu prea dă bine. În certificatele de naştere de după revoluţie, înviorate de personalizări stridente, au început să se înşire mai multe patronime româno-engleze, italiene, spaniole etc., într-un mix de tot hazul. Costică, Ion, Gheorghe s-au aplatizat. Cântecele regretatului Gică Petrescu, din celălalt secol, ce te mai îndeamnă să micşorezi flacăra lămpii. Se vântură cosmopolitismul. În treacăt fie spus, înaintaşii noştri de la primării, din neştiinţă de carte sau dintr-o sete stinsă doar de un mare preot ca Deceneu, au pocit numele copiilor cum le-a venit în pana lor de gâscă şi ne-au cadorisit cu prenume care, în certificatul de naştere, se trec nu „pre”, ci „post”. Una e prefaţa cărţii şi alta e postfaţa. Numele cu adaosul „de botez” ar fi fost varianta. Din pornirea unei simplităţi în scris care e şi aşa simplificat prin aceea că în limba română scriem cum vorbim, se renunţă lent, dar sigur, la diacritice. Nu a trecut mult de când un cunoscut critic literar era de părere că abecedarul nostru se va scutura de ele. Am rămas atunci, ca şi acum, mască. Tradiţionaliştii au sărit ca fripţi, evitarea oricărei confuzii, altminteri incluse, fiind, ştiinţific vorbind, de partea lor. E descalificant să scrii „tata Floarea”. Să ne fi dezobişnuit de a mai umbla cu pixul pe deasupra şi pe dedesubtul corpului de literă? De a scrie corect şi complet până la punct? De fapt, nu de a scrie, ci de a tasta, uitându-te, eventual, în altă parte decât pe text: „Marlon Brandon, obsedat de sex”. Ca un făcut, multe documente emise de primării, de consilii locale şi de prefecturi, dacă nu cumva şi de ministere, sunt culese fără diacritice. Editurile, spre lauda lor, se încăpăţânează în a livra texte cu diacritice şi, mai mult, traduse într-o limbă română mustind de expresivitate.

Facebook Comments