Paradoxurile unei societăţi pe cale de dispariţie

A fost nevoie de o criză de dimensiunile actualei pentru a înţelege cât de strâmb este construită societatea românească! Poate că această afirmaţie că poate părea hazardată, ca să nu zic scandaloasă, însă orice om sănătos la cap îşi va da seama de această crudă realitate dacă va analiza doar următorul exemplu.

0

Exemplu I – Poliţist naţional vs Poliţist local

Într-o ţară membră a Uniunii Europene unde nivelul infracţionalităţii este cu mult peste media europeană, poliţistul din stradă, aceea persoană a cărei unică sarcină de serviciu este aceea de a ne păzi de infractori, are un salariu care se „mişcă“ între 3.000 de lei şi 4.500 de lei. În aceeaşi ţară, poliţistul local, adică acel funcţionar subordonat primăriilor, cu competenţe mici spre foarte mici în ceea ce priveşte combaterii infracţionalităţii, încasează lunar un salariu cuprins între 6.000 de lei şi 8.00 de lei. În aceste vremuri de criză, acest poliţist local, cu studii minime în domeniu, asta dacă le are, dar cu un salariu peste nivelul său de pregătire, se subordonează poliţistului naţional, şcolarizat adecvat pentru a fi poliţist şi folosit ca atare în cele mai importante şi riscante misiuni de asigurare a ordinii publice, dar plătit mizerabil. Aşa a gândit minunata noastră clasă politică să creeze unul dintre cele mai importante sectoare publice, acela al asigurării liniştii publice.


Exemplu II – Direcţii de Sănătate Public vs Spitale, personal sanitar din DSP-uri vs personal sanitar din Spitale

În condiţiile în care România are un sistem sanitar falimentar la propriu şi la figurat, instituţiile din domeniu sunt tratate diferit, iar slujbaşii acestora, deşi plătiţi bine, se comportă complet diferit. La Direcţiile de Sănătate Publică, adică la acea instituţie de la care ne aşteptăm să verifice întregul sistem sanitar dintr-un judeţ, statul abia dacă angajează între cinci-zece medici, mulţi dintre ei blazaţi şi fără o experienţă profesională adecvată. Totuşi, cel puţin până acum, nimeni nu a dat bir cu fugiţii din acest domeniu, chiar dacă medicii, asistenţii medicali sau specialiştii în bio-chimie din DSP-uri sunt supra-solicitaţi. Aceste Direcţii de Sănătate Publică sunt subdimensionate din punct de vedere al numărului de angajaţi şi sub-finanţate din toate punctele de vedere, exceptând salariile. În spitale, situaţia este cu totul alta. Schemele de personal, în multe cazuri, sunt grav umflate, anvelopa salarială este una uriaşă pentru nivelul financiar al statului român, însă apăratura şi, în general, baza materială este una jalnică pentru secolul 21. În multe dintre aceste unităţi sanitare medicii se calcă pe bătături, unii dintre ei taie voioşi frunze la câini, însă atunci când dau de greu şi trebuie să-şi justifice veniturile salariale uriaşe, dau bir cu fugiţii, aşa după cum s-a întâmplat la Mioveni sau Orăştie.

Din păcate aceasta este ţara în care trăim, iar vinovată este întreaga clasă politică românească din `89 încoace!