Elena Buica (Toronto – Canada) L-am ascultat iar pe Tudor
Gheorghe în spectacolul de Crăciun, 2019 şi ca întotdeauna, după ce îl asculţi,
mult timp te urmăresc cântecele şi prezenţa sa pe scenă, iar gândul frământă
impresii despre puternica sa personalitate.
Nu te poţi desprinde uşor de acest rapsod de mare rang al ţării noastre cu care
ne putem mândri uitând de atâtea alte neajunsuri.
Ascultându-l, memoria afectivă mă întoarce adesea la momentul când l-am văzut
prima dată pe scenă, căci a-l vedea şi auzi direct în spectacol pe Tudor
Gheorghe este un eveniment cu totul remarcabil.
În spaţiul cultural românesc, Tudor Gheorghe ocupă unul din cele mai luminoase
locuri prin neasemuitul său talent. Spectatorii vin la sala de spectacol „ca la
denie”, cum spunea chiar el într-o mărturisire.
Străfulgerări de amintiri îmi luminează pagini de viaţă trăită mai demult. Era
în 1969, anul de debut al lui Tudor Gheorghe. Pe atunci locuiam în Cluj şi am
văzut afişe în care era anunţată prezenţa scriitorului – dramaturg, Victor
Eftimiu şi a solistului Tudor Gheorghe cu recitalul „Menestrel la curţile
dorului”, cu poezii de Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi Ion Barbu. Eram foarte
interesată să îl văd şi să îl ascult pe Victor Eftimiu.
Mă fascinase drama pusă în scenă „Înşir’te mărgărite”, o rafinată feerie
folclorică în versuri, şi-i predasem opera sa elevilor de clasa a XII-a. Despre
Tudor Gheorghe nu auzisem, nu aveam nicio idee cine poate fi, dar în gândul meu
i-am dat o notă bună pentru muzica sa pe versurile poeţilor până nu demult
interzişi, scoşi din manualele şcolare şi de curând reaşezaţi în locul cuvenit
în programele de atunci ale învăţământului românesc.
În ziua anunţată, împreună cu elevii din câteva clase ne-am aşezat în sala de
spectacol a frumoasei Case de Cultură a Studenţilor. Am luat-o şi pe fiica mea,
Andaluza, pe atunci cam de 10 ani şi împreună ne-am aşezat în primul rând.
Voiam să sorb orice cuvânt şi să nu îmi scape din vedere niciun gest. La ora
stabilită, au apărut pe scena fără decor şi fără nici măcar o masă sau scaun
Victor Eftimiu, pe care îl mai văzusem în fotografia din manual, însoţit de un
tânăr, Tudor Gheorghe, înalt, brunet, cu o frunte lată, cu gesturi liniştite şi
privire pătrunzătoare, purtând o cămaşă albă, deschisă la gât, care amintea de
îmbrăcămintea bărbaţilor din sudul ţării. În mâna avea o cobză.
Amândoi au venit în faţa scenei, în punctul cel mai apropiat de spectatori,
rămânând în picioare tot timpul prezentării lor. Victor Eftimiu ne-a încântat
cu verva sa născută din conversaţiile strălucite din cafenelele bucureştene în
care se întâlnea atât protipendada bucureşteană, cât mai ales lumea artiştilor,
în special scriitori din perioada interbelică. Reînvia acum prin Victor Eftimiu
viaţa spirituală a acestor cafenele şi a Bucureştiului interbelic, un subiect
tentant, plin de savoare şi adesea evocat în amintirile celor care le-au trecut
pragul.
Era fascinant să auzi povestind prin viu grai pe cineva care a simţit gustul,
pofta de viaţă şi farmecul de pe vremea când România avea culoare şi o
individualitate aparte.
Când a terminat de vorbit, aş fi dorit să se termine aici întâlnirea aceasta,
ca să nu tulbur starea de spirit pe care o trăiam. Dar, îndată ce a început
Tudor Gheorghe să cânte, am trecut într-o altă stare de spirit, la fel de
cuceritoare, deşi Tudor Gheorghe era încă în formare. De la primele acorduri am
ştiut că merită atenţie deosebită.
Treptat, am simţit că el este mai mult decât o promisiune, e aproape o
certitudine a înzestrării cu un talent deosebit.
În sală s-a instalat un fel de magie care ne punea întreaga fiinţă în mişcare.
Am simţit că trăiesc melodiile şi versurile recitalului acestui menestrel, aşa
cum nu mai trăisem. Cântecele lui ne puneau în mişcare atât mintea cât şi
sufletul, aveau impuls, o forţă care se rostogolea peste noi, nu se mai oprea,
sala era în ascultare deplină a frumoasei poezii româneşti pusă pe muzică şi
interpretată măiestrit. Ne-a învăluit o caldă dragoste de ţară, mândria de a fi
români, ne descopeream pe noi înşine, ne puneam întrebări despre noi şi despre
viaţă. Erau poezii pe care eu le predam elevilor de liceu.
Îmi părea rău că nu sunt în sală toţi elevii liceului meu; ar fi înţeles mai
bine şi mai uşor trăindu-le profund în această sală. Vedeam în perspectivă că
această muzică construită pe mari valori literare ar putea să ocupe un loc
important în viaţa noastră. Figura lui Tudor Gheorghe mi s-a proiectat înaintea
ochilor ca un viitor mare artist care va face parte din valorile nestemate ale
neamului nostru românesc.
La sfârşitul spectacolului, Victor Eftimiu a mulţumit spectatorilor pentru
prezenţă, pentru aplauze, dar mai ales pentru participarea prin trăiri, aşa cum
şi-au dorit să fie ascultătorii cărora li s-au adresat. Cel mai încântat a fost
când a citit pe faţa celui mai tânăr spectator din sală încântarea pentru darul
ce ni l-a oferit în acea zi. Şi zicând acestea, Victor Eftimiu a coborât de pe
scenă, a luat-o de mână pe fiica mea şi a urcat-o pe scenă, mângâind-o pe cap,
sărutând-o părinteşte pe frunte şi mulţumindu-i pentru bucuria care le-a
făcut-o ascultându-i cu deosebită satisfacţie.
A adus-o de mână la locul ei şi pe mine m-a felicitat că am format-o în
spiritul culturii şi al frumosului.
Am plecat atunci de la spectacol încărcată de emoţie şi în acelaşi timp cu
convingerea că în Tudor Gheorghe este focul acoperit de spuza de pe vatră şi nu
peste mult flăcările artei sale se vor ridica până la mari înălţimi. Mi-am
propus să urmăresc evoluţia sa în timp ca să-mi verific capacitatea judecăţilor
mele de valoare.
De atunci a trecut o jumătate de veac şi Tudor Gheorghe a crescut cu fiecare
an, dar adevărata măsură a dat-o după 1989. De-a lungul timpului, văzând cum se
înalţă pe treptele afirmării, mi se părea că şi mie mi se cuvine un gând bun,
ca un fel de răspuns la întrebarea mea strigată în gura mare doar în interiorul
meu: aşa-i că am avut dreptate?
Tresălta în mine inima de bucurie când citeam ecourile despre măiestria sa: „Scriu
cu toată răspunderea că de la Maria Tănase nu am avut o personalitate mai
puternică în ce priveşte comorile noastre folclorice ca acest tânăr şi
neîntrecut actor din Craiova”, scria Eugen Barbu la doi ani după debut, în
1971, după spectacolul „Şapte balade”.
Mai apoi, în 1988, Marin Sorescu spunea: „De fiecare dată când îl ascult – şi
asta se întâmplă des – Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia
românească – populară şi cultă – poate mişca munţii. (…) Problema mea,
inhalând prin toţi porii melodia fiinţei sale, este cum să-mi stăpânesc o
lacrimă de dragoste, admiraţie şi mândrie că poate exista acest fenomen pe
care, vorba lui Grigore Vieru, îmi e mai uşor să-l pup.”
Ţinuta sa de pe scena din 1969, deşi tânăr, arăta demnitate şi fermitate. Şi
iată că după cinci decenii, îşi menţine exigenţa faţă de sine: „Timp de
cincizeci de ani nu am făcut nici un rabat la seriozitatea profesiei mele. Timp
de cincizeci de ani, toate spectacolele mele au avut o demnitate şi niciodată
nu m-am plecat către facil. Se spune mereu: asta vrea publicul. Nu, nici pe
departe! Publicul este foarte parşiv: îi dai lucruri uşoare, râde, se amuză,
pleacă şi te uită. Îi dai lucruri esenţiale, cum am făcut eu, atunci te ţine
minte. Este o mare satisfacţie pentru mine să stau la Sala Palatului înainte de
spectacol şi să mă uit pe fereastră cum vin, ca la denie”.
În ultimul timp, am auzit voci care i-au criticat mesajele incluse în
spectacolul «Degeaba 30», un spectacol care a transmis cel mai dramatic mesaj
exprimat pe o scenă de la revoluţie încoace. Stăpânit de un puternic sentiment
patriotic, a protestat prin cântecele lui împotriva celor care duc ţara de
râpă. Aceasta a făcut ca, pe lângă frumoasele melodii şi interpretarea de bun
gust artistic, spectacolul să aibă un mare impact emoţional patriotic.
Cei atinşi direct i-au contestat ideile acide puse în cântecele sale prin care
parcă curgeau rugile şi revolta tatălui sau din închisori. Zică oricine ce-ar zice,
Tudor Gheorghe rămâne „maestrul neîntrecut al cuvintelor cântate”, aşa cum
adesea i se spune. Şi mai cred ceva, că atunci când oamenii se vor muta pe alte
planete, în bagajele lor se vor află CD-uri cu muzica lui Tudor Gheorghe.
La acuzaţiile că face propagandă pro-comunismului, critică Uniunea Europeană şi
neagă orice progres al ţării, Tudor Gheorghe a răspuns înţelept: „Dacă nu
exista nicio reacţie mi se părea ciudat. E aşa de normal. Fiecare om are
părerile lui”. Spectacolul se cheamă «Degeaba», nu pentru că nu s-a făcut nimic
în ţara asta, el e strigătul de disperare al unei generaţii care nu mai are
încredere. Tudor Gheorghe a protestat pe scenă pentru că el simte că lucrurile
trebuie făcute altfel.
Orice s-ar spune, Tudor Gheorghe rămâne unul dintre cei mai mari artişti ai noştri
pentru care importante sunt calitatea vorbelor, dar şi idea şi forţa de a
comunica o stare sufletească.
Aşa l-am cunoscut şi aşa este şi după o jumătate de veac.
