Cum rămâne cu traseismul politic?

0

Nu ascund că mă număr printre fanii împătimiţi ai actorului Dorel Vişan. Şi ai poetului cu acelaşi nume. Filosofia sa de viaţă se bazează pe roluri, lecturi şi excursii în străinătate, mai puţin ca turist şi mai mult ca atent receptor de cultură. Mai demult a vizitat Tibetul. De curând s-a întors din Iran. Este şi un bun observator al scenei politice din România. Întrebat care ar fi în opinia sa primele măsuri ce se cuvin a fi luate de Guvernul Orban, maestrul a pus în capăt de listă desfiinţarea traseismului politic. Boală veche! Constituţiei votate în post-comunism i-a „scăpat” respectivul detaliu care, în formă continuată, avea să facă ravagii peste tot. Dincolo de orice, practicanţii acestui sport naţional, mandataţi de popor pentru anumite convingeri, la care renunţă spre a îmbrăţişa alte convingeri, la fel de onctuoase, comit un imens afront: dau cu flit celor care au avut cumsecădenia de a-i alege. Dar cum să-i depistezi din capul locului pe farisei, pe oportunişti, pe carierişti, viitori trădători de elită? Cum altfel pot fi caracterizaţi acei deputaţi şi senatori cu state de serviciu într-un partid, de pe urma căruia au beneficiat de imagine publică, de funcţii, dacă nu şi de contracte cu statul, dar care, amuşinând clipa tulbure asemenea copoiului la vânătoare, sar în altă barcă? Schimbă partidele, ideologiile, reperele morale, sociale şi culturale, ca pe rufe, ca pe amante, ca pe neveste. Iar pentru astfel de merite, incontestabile, sunt potopiţi cu pensii speciale. Alte măşti, aceeaşi piesă, de 30 de ani de la „zgâlţâirea” comunismului, fiindcă, de căzut, definitiv şi irevocabil, umblă vorba prin târg că ar cădea pe 24 noiembrie, odată cu eşecul răsunător al Vioricăi Dăncilă, paratrăsnetul ambelor palate, ultimul premier PSD-ist, intrat în turul doi al alegerilor prezidenţiale, unde candidează – ironia sorţii – alături de Iohannis. Tranşarea celui de-al doilea mandat fiind doar o chestiune de timp, Iohannis dispune, în fine şi în voie, de GuWerner-ul pe care şi l-a dorit. Pe vremea grupului Ilaşcu, aruncat în spatele gratiilor din cauza românismului (apropo, de ce nu mai auzim nimic despre el şi ai lui?), Adrian Păunescu a ajuns până la Igor Smirnov, preşedintele autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene, pentru a-i cere eliberarea lui Ilie. L-a tocănit Păunescu, aşa cum se pricepea el mai bine, până când, într-un final, Smirnov a aruncat anatema: „Pentru voi – erou, pentru noi – bandit!” Guvernul Orban şi-a asigurat legitimitatea prin câteva trădări spectaculoase din partea parlamentarilor PSD, inamicul public numărul 1, câţiva dintre ei mai vechi practicanţi ai traseismului politic. În timp ce colegii lor, consternaţi, au huiduit îndată ce „bandiţii” au urcat şi depus bilele, naţional-liberalii i-au aplaudat ca pe eroi.