Lucrările Cercului Pastoral Măciuca din Protoieria Drăgăşani

0

La Parohia Vârleni din Protopopiatul Drăgăşani s-au desfăşurat luni, 1 aprilie, lucrările Cercului Pastoral Măciuca.
După săvârşirea Tainei Sfântului Maslu, părintele Iulian-Petrişor Gârju a susţinut prelegerea Criza satului românesc şi implicarea Bisericii Ortodoxe Române în atenuarea acesteia, arătând că în discursul său de recepţie la Academia Română, din 5 iunie 1937, intitulat Elogiul satului românesc, poetul şi filosoful român Lucian Blaga dezvolta metafora sa poetică „veşnicia s-a născut la sat” şi argumenta că satul românesc este singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, nemuritoare, deşi aşa de terestră, este unanimul nostru înaintaş fără nume.
De ce este preocupată Biserica de satul românesc?
În contextul provocărilor contemporane, Biserica Ortodoxă Română militează cu responsabilitate pentru dezvoltarea rurală, deoarece majoritatea populaţiei sărace din mediul rural aparţine Bisericii noastre, iar preoţii noştri de la sate se confruntă cu multe probleme de ordin social şi pastoral. Sărăcia multor săteni, şomajul, dezvoltarea rurală insuficientă şi emigraţia spre ţări mai dezvoltate au creat o criză majoră a satului românesc, care se zbate între tradiţie culturală şi supravieţuire materială, cu speranţe firave pentru viitorul apropiat, dacă nu se realizează proiecte majore în acest domeniu.
Se constată tot mai mult că în satul în care nu este biserică, nu este preot, nu este casă parohială, sau preotul nu locuieşte în sat, ci la oraş şi face naveta la sat, există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate, mai puţină solidaritate între oameni, mai puţină comuniune şi mai puţină bucurie. În schimb, acolo unde biserica este deschisă în fiecare duminică şi în zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranţă, organizând programe de întrajutorare frăţească şi mobilizând oamenii credincioşi să-i ajute pe cei mai săraci, situaţia spirituală şi socială a parohiei este diferită. Deci, actul religios nu are numai o consecinţă cultică sau spirituală, ci el influenţează şi viaţa socială, aduce un spor de calitate vieţii într-o anumită comunitate. Acolo unde există cooperare strânsă între preot, primar, învăţător şi medic, între toţi factorii de răspundere, se creează speranţă mai multă şi comuniune spirituală mai intensă. Totuşi, nu putem cere credincioşilor noştri să contribuie foarte mult la dezvoltarea activităţii social-pastorale a Bisericii în comunitatea rurală dacă ei sunt foarte săraci. În acelaşi timp, nu trebuie doar să aşteptăm ajutorul statului român, ci trebuie să încurajăm şi să preţuim agricultorii harnici şi darnici din comunitatea noastră românească. Suntem interesaţi ca satul românesc să fie un sat în care viaţa să fie o binecuvântare, nu o înstrăinare a oamenilor de propriul pământ şi de propria identitate. Aceasta înseamnă că putem să învăţăm şi din experienţa altora, dar şi să valorificăm din trecutul satului românesc unele virtuţi spirituale, morale şi practice, cum sunt: credinţa, cinstea, hărnicia, dărnicia, simţul proprietăţii şi al iniţiativei, solidaritatea şi comuniunea în comunitatea rurală şi între comunităţile rurale”.