„Şi deasupra mea… speranţa!”

0

De la Tănase din transpunerea pe ecran „Ciulinii Bărăganului” (1957), Peer Gynt din piesa lui Ibsen sau Val Xavier din „Orfeu în infern”, la Mîşkin din „Idiotul”, Mărgelatu din seria de şase producţii turnate în perioada 1982-1987 sau Pierre din cele peste o mie de reprezentaţii cu „Străini în noapte”, lui Florin Piersic i s-au încredinţat sute de roluri pe care, prin talentul imens dăruit de Dumnezeu şi prin şarmul său irezistibil, le-a dus la capăt ca nimeni altul. Încântătoarea Tatiana Samoilova, din „Zboară cocorii”, prezentat de sovietici la Festivalul Filmului de la Cannes, în 1958, poate fi inclusă între primele cetăţi feminine asediate de Întîiul Piersic al livezilor Thaliei. S-a născut la Cluj, în 27 ianuarie 1936, unde a urmat cursurile liceale, unde a iubit cu ardoare Poezia şi Opera, mai ales prin balerinele instituţiei, şi unde s-a întors la cuib după ce a cochetat cât a vrut cu „Dulcea pasăre…”. A absolvit IATC în 1957 şi a debutat în ’59 la Naţionalul bucureştean în rolul titular din „Discipolul diavolului”. Marii oameni de teatru şi film care i-au pus în valoare harul s-au numit Alexandru Finţi, Moni Ghelerter, Dinu Cernescu, Ion Popescu – Gopo, Mircea Drăgan, Doru Năstase, Sergiu Nicolaescu etc. A jucat comedie, dramă, tragedie (optimistă!), a fost haiduc, a fost Harap Alb. Acum, Regizorul Suprem tocmai i-a pus în braţe un Personaj de 83 de ani, căruia municipalitatea lui Boc i-a dat întâlnire la cinematograful „Florin Piersic” (fost „Republica”) şi pe care titularul l-a interpretat cu atâta naturaleţe, încât ai fi crezut că e de-acolo. I-a urmărit din fotoliu pe artişti, i-a ascultat cu luare-aminte pe invitaţi, s-a emoţionat şi a mulţumit fiecăruia, indiferent că i s-au adresat academic (Ioan Aurel Pop) sau ca între egali (Bocşa, Oreste). „Mie să nu-mi spui Domnule sau Maestre, mie să-mi spui, simplu, Florine”, aşa stabilise odată cu jurnalistul ce se prezentase pentru a-i lua un interviu. În clipele cele mai intense ale dialogului cu publicul, a suit anevoie treptele ducând în scenă, s-a aşezat la pian, a cântat şi a descreţit frunţile. Şi-a reamintit de începuturi şi a recitat „Repetabila povară”, una din cele 180 de poezii ce i s-au fost lipit de suflet. Coborâtori de prin nordul Moldovei, mama din Valea Seacă, tatăl din Corlata, părinţii au ales Clujul şi de-aici lumea pentru a-şi vedea fiul ajuns. Dovadă, credoul artistic împărtăşit de el spectatorilor: „La final, ceea ce pot vedea pe chipurile lor îmi dă toate motivele să fiu un actor fericit. Ştiu că am ajuns la inima lor şi că pleacă din sală mai buni şi mai bogaţi sufleteşte, mai încărcaţi de frumos”. Replica de film pe care (o, Doamne!) şi-ar dori-o poate săpată în marmură, la Corlata, e aceasta: „Şi deasupra mea… speranţa!”.