De ce Grigore Vieru

0

Pentru că săptămâna aceasta, pe 14 februarie, ar fi împlinit 84 de ani. Pentru că a militat ca limba română să devină limba oficială a Republicii Moldova, iar grafia latină să ia locul chirilicelor. Pentru că ne-a lăsat moştenire fraza care poate întoarce glonţul în zbor: „Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”. Pentru că în spiritualitatea eminesciană şi-a regăsit pulsul creaţiei şi tihna. Pentru că a fost şi rămâne un mare poet român. Academia Română l-a propus, în 1992, candidat la Premiul Nobel pentru Pace, dar nimeni nu s-a gândit să-l treacă pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Să nu fi fost el în poezie la înălţimea lui Bob Dylan, iar în ce priveşte rezistenţa prin cultură la înălţimea Hertei Muller? Există în masiva (pe alocuri şi controversata) bibliografie despre Grigore Vieru o definiţie care îi întruchipează destinul: „Poet pe Golgota Basarabiei”. Nu ştiu cât a înţeles din asta juriul care selectează premiaţii Nobel pentru pace şi nici cât ar fi putut înţelege juriul filtrant de laureaţi Nobel pentru literatură. Despre volumul „Numele tău” (1968) s-a spus în critica literară că este cea mai originală apariţie poetică. Drept urmare, a devenit obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Găsim aici poeme dedicate lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Nicolae Labiş, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Tudor Gheorghe ş.a. Visul său de a trece Prutul s-a materializat în 1973, apoi în 1974, când a vizitat principale aşezări urbane şi zone geografice din România, a cunoscut artişti, scriitori şi a stabilit relaţii culturale. În Oltenia s-a simţit ca acasă. De la literatura pentru copii, pe care i-a deprins cu abecedarul, până la ceea ce au semnificat „Rădăcina de foc”, „Metafora albastră” şi „Taina care mă apără” (doar câteva din titlurile volumelor sale), Grigore Vieru se dovedeşte „un excelent poet al copilăriei, al resurecţiei care recreează lumea; e şi un poet al misterului cosmic, al tainei şi «fireştii ordini», al dimensiunii morale care ordonează”. Din poeziile (multe aranjate pe portativ) dedicate mamei, vetrei părinteşti, cuprinderii de ţară, mare sau mai puţin mare, unitară sau segmentată, dragostei şi morţii, deopotrivă, se poate alcătui o antologie de pus în ramă. De ce nu şi la rană. E adevărat, poeme ca „Făptura mamei” şi „Pădure, verde pădure” (aviz curioşilor) cer lovituri de maestru în ceea ce priveşte reglajul atât de sensibil între „a traduce” şi „a trăda” textul. Grigore Vieru a murit la 18 ianuarie 2009. Odihneşte în Cimitirul Central din Chişinău. Epitaful ales: „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot”. A fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce.