„Ubi bene…” şi „Ubi patria…”

0

„Ubi bene, ibi patria”, adică „Unde e bine, acolo e patria”, este o expresie care descinde din antichitatea greco-latină. Unii cercetători i-o atribuie dramaturgului grec Aristofan (c.450-c.388 î.Hr.), alţii poetului latin Pacuvius, într-un vers, „Patria est ibi cumque est bine”, uşor de tradus, citat şi de Cicero. Dar nu despre expresii din antichitate e vorba, ci despre ceva mult mai apropiat de noi. Dacă „ubi bene, ibi patria” rămâne o expresie uzitabilă şi astăzi în înţelesul său, acela de
atitudine oportunistă, lipsită de morală şi de patriotism, întru satisfacerea interesului îngust. Patru milioane de compatrioţi, după alte surse chiar cinci sau şase milioane, au ales, în postcomunism, să-şi părăsească patria în căutarea binelui sau mai binelui în alte ţări europene şi nu numai. Cum evaluăm toţi aceşti ani la pragul dintre 2018 şi 2019, cum ne pare România la orizont? Octavian Paler, la care mulţi dintre noi fac trimitere din diverse unghiuri, afirma răspicat că patria e una singură, aceea în care te-ai născut, restul sunt ţări. Şi nici nu credem că românii noştri de pretutindeni s-au gândit vreodată că, părăsindu-şi patria, neagă originile, dincolo că se vor mai întoarce sau nu la vatra părintească. De întors acasă, la patria mumă, şi încă în proporţie de milioane, slabe speranţe şi pentru ei, şi pentru noi. Ceea ce nouă ne pare străin, urcându-ne pe gardurile de acasă, lor, românilor din afară, le este profund familiar. Muncesc în ţările lor de adopţie, şi-au întemeiat familii, copiii merg la şcoală, buni vorbitori de limbi străine. S-au dezrădăcinat o dată, la ce bun şi a doua oară? Ubi bene, ibi patria? Da şi nu. Diaspora românească, deşi termenul, greşit, circulă în voie, nu şi-a smuls patria din suflet, aceea ţinând strâns de părinţi, de rude, de pământ. Chit că părem patetici, ţinând strâns inclusiv de tricolor şi imn. Îi vedem în săli şi pe stadioane străine ori de câte ori evoluează o echipă românească sau un sportiv. Fluturând (cu mândrie!) drapelul naţional, reproducând versurile imnului, strigând din sute şi mii de piepturi „Hai, România!” Hai, România. Unde? Nicăieri! Fiindcă locul ei pe harta Europei şi a lumii nu e, nu poate fi „peste tot”. Ci numai acolo unde a fost şi este şi va fi, mai ciupită decât România Mare, dar nu într-atât încât să pară invizibilă sau de nimic unora şi altora. Harpa, ciupită, scoate sunete divine. Inversând termenii, „Ubi patria, ibi bene” este, la momentul actual, o utopie, zic sticloşii părerologi neomarxişti. De ce, atunci, e atât de disputată şi de „duşmănită”, cum scria Arghezi? V-o punem, plăcintă, pe tavă, scăpaţi-ne de rău, OK?! De-asta (aici chiar suntem patetici) Mihai Viteazul respiră şi peste secole. Pentru un cuvânt, pentru un ultim al său cuvânt: „Ba!”