Ruşinos, mareşale!

0

Acum mai bine de un an, presa cita din stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri din timpul guvernării lui Ion Antonescu, făcute publice de istoricul Alexandru Duţu. Disperat că se fura din ajutoarele venite la spitale, mareşalul a răbufnit: „Tâlhari! Şmecheri aici, şmecheri pe câmpul de luptă; dar şmecheria aceasta se repercutează asupra viitorului naţiei”. Şmecheria de a sustrage din hrana celor spitalizaţi, în vremuri de război, mi-o explic. Nu-mi explic, în schimb, ce va să zică „şmecheria pe câmpul de luptă”. S-au fofilat soldaţii români în bătăliile de la Stalingrad, unde au fost împuşcaţi peste 150.000 dintre ei? La Rososhka zac în cimitir nişte manglitori de gamele? Şi mai departe, întorcându-ne în timp, la Plevna, la Mărăşeşti şi Oituz, borfaşi de cartier, devalizatori de spitale, să fi dat lovitura? Se sparie gândul. Ruşinos, mareşale! Întrebat care au fost cele mai bune trupe ale Axei – finlandezii, croaţii sau ungurii – , generalul Hans Speidel a dat un răspuns şocant. „Niciunul din aceştia. Românii! Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune”. Eu unul m-am liniştit. Sub Sfânta Masă din altarul Catedralei Naţionale, sunt depuse liste cu eroii români din războaie, Jertfa poartă numele lor. L-am căutat şi l-am găsit şi pe el. Ucis de un obuz german, pe Câmpia Turzii, în octombrie 1944. Avea 24 de ani. Disperată la aflarea veştii, mama s-a grăbit să-l ajungă din urmă. Disperată, altfel decât familia de cuvinte a mareşalului, conducătorul României („tâlhari”, „popor ingrat”) din septembrie 1940 până în august 1944. Graba mamei a ajuns la final în primăvara lui ’45, cumva de Ziua Victoriei în Europa şi în lume. Avea 21 de ani, eu nici patru. Eu şi generaţia mea am crescut, am pătimit şi am sperat cu fantoma războiului alături. Mărturisesc, nu prea plăcut. Dacă taţii noştri, dacă tatăl meu, s-ar fi eschivat, Dumnezeu ştie cum, ar fi trăit mult şi bine. După întoarcerea armelor, exista posibilitatea să păcălească istoria, să se ascundă pe te miri unde, ceea ce bunică-mea nu a acceptat. Ca în Dimitrie Bolintineanu. Bătrâna a suferit enorm pentru asta, dar nu s-a plâns. În august 1941, când nici nu începuse bine urgia, mareşalul Antonescu îl decora pe generalul-locotenent de aviaţie Gheorghe Constantin cu Steaua României. „Parcă văd lacrimile mareşalului…”, mărturisea acesta. Sigur n-au fost lacrimi de crocodil? – întreb şi eu. „Şmecheria asta se repercutează asupra viitorului naţiei”, asta aud dintr-o boxă pe care n-o văd, dar căreia, dacă aş vedea-o, i-aş declara război. Dormi în pace. Dincolo de Carpaţi, ca şi în stepele calmuce, prin ploaia de gloanţe, la Sfânta Masă din altarul Catedralei Naţionale. Peste tot şi toate, câte un pic din tine. Şi speranţa că te vei întoarce la patria ta.