Utopia concordiei naţionale

0

Dacă la 1 Decembrie 1918 astrele s-a aliniat pentru noi atât pe cerul patriei întregite cât şi pe al Europei abia ieşite din război, astăzi altfel stăm cu planetarium de suflet. Că ne-am făcut-o singuri, şi n-ar fi un debut în istorie, că am fost ajutaţi din toate părţile să ne compromitem, nu mai contează. În România profundă, rarefiată, dar profundă, cu istorici şi literaţi legaţi de glie, apar cărţi şi documente de o inestimabilă valoare teoretică şi practică, se organizează simpozioane şi dezbateri, câte un copilaş mai isteţ recită din cele ce l-au îndemnat învăţătorul şi părinţii. În cea de-a doua Românie, numiţi-o cum vreţi, Centenar aduce, perfect rimat, cu grătar. În ţara ghiftuielii cu cârnaţi de la stat şi restitutio in integrum, culmea ar fi să înghiţim în sec de dorul Brătienilor, sperând noi să nu fie vreo formaţie de rock progresiv. Concordie pe câmpul de joc al celor o sută de ani de la întemeierea României Mari? Cum să nu ! O avem pe Concordia Chiajna şi e destul. Cei din Parlamentul European, atât de empatici şi de olandezi pentru că ne iau la zor să ne facă oameni, ar fi în stare, de atât neomarxism incubat, să ne rupă-n cartonaşe roşii. Unicul interes pe care ca români măturători de comunism l-am făcut praf este interesul naţional, care sună hodorogit. În rest, victorii pe linie în ceea ce priveşte individualismul feroce, lichelismul patentat, analfabetismul funcţional, trădarea de ţară oficializată cu mâna pe Biblie. S-a cam dus şi încrederea. O singură dată, în situaţii cu totul speciale, am convenit să strângem rândurile şi să ne aliniem pentru viitorul ţării. În Preaderare. Europenii, alături de care batem pas de viitor, dar batem şi câmpii, se uită ca la nişte inşi duplicitari şi ciudaţi, pentru că, vorba lui Arghezi, una vorbim şi alta fumăm. Avem un guvern de doi lei găuriţi şi un preşedinte de marcă, de-o marcă! Un electorat, ca pâinea lui Dumnezeu scorojită mintenaş până la gură. Urmaşi de-ai lui Vodă Ştirbei, fără dinţi, fără sfinţi, fără părinţi. Dar cu celular la care molfăie în dialect până la Londra şi Madrid. Cine mai crede că milioanele de românaşi disipaţi în toate colţurile lumii, care au prins acolo rădăcini, mai pot fi returnate pe calea conştiinţei şi apartenenţei de neam, ori se înşală, ori se înşală. Şi emigraţia curge în continuare ca o rană deschisă. Haideţi să nu fim ipocriţi. Universitatea „Spiru Haret” nu e Cambridge, Caracalul nu e Frankfurt, duda nu e căpşună. Corul euroscepticilor, căruia tonul dictatorial îi repugnă, nu e totuşi de un cămin cultural. Ce clamau polonezii la 11 noiembrie: că vor în Uniunea Europeană, dar să fie a naţiunilor, nu o Uniune Sovietică. Nu mă aştept la sloganuri unioniste de 1 Decembrie. Se ştie, Unirea naţiunea a făcut-o. De văzut ce cloceşte discordia.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ