Aşa se murea pentru ţară şi credinţă la 1714

0

Pe 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu (domnul Ţării Româneşti, 1688-1714) împreună cu cei patru fii ai săi – Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş – şi Enache Văcărescu, ginere, erau decapitaţi la Constantinopol, pe vremea sultanului Ahmed al III-lea. Spun cronicile că înainte de a se lăsa securea asupra capului lor, au fost întrebaţi pe rând dacă voiesc să se facă turci şi atunci vor fi păsuiţi. Cât infam vicleşug e picurat aici – priceapă fiecare, chiar dacă s-au scurs de atunci peste trei secole. La o aşa insultă sau decădere, nu doar a sa, bătrânul Brâncoveanu se adresă celor de-un sânge: ”Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut, am pierdut. Să nu ne pierdem însă şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama de moarte!” Un citat pe care istorici şi dascăli cu chemare la generaţiile încăpute pe mână nu s-au sfiit să-l rostească pe dinafară. Acesta a fost sfârşitul Brâncovenilor. Purgatoriul începuse mai de mult. Au fost închişi la Edikule, purtaţi în picioarele goale pe străzile capitalei, umiliţi şi batjocoriţi. Ultimul mare domnitor român din Evul Mediu a fost întins pe roată, torturat cu fierul roşu, tăiat la mâini şi la picioare spre a se lepăda de ţară şi credinţă, dar şi pentru a mărturisi pe unde îşi ţine comorile. Nici una, nici alta. Ce infam joc al sorţii! Domnitorul Ţării Româneşti împlinea 60 de ani chiar în ziua tăierii capului său şi al fiilor, dintre care Mateiaş nu trecea de 16 primăveri. Sfătuiţi de părintele lor să moară creştineşte şi nepătaţi în onoare. Ceea ce nu se poate să nu-i fi mişcat pe ambasadorii marilor puteri invitaţi la festin de sultanul Ahmed al III-lea: ai Angliei, Franţei, Imperiului Habsburgic şi Veneţiei. Turcii au însăilat nu mai puţin de nouă capete de acuzare, din care merită să amintim: acumularea de averi şi sărăcirea ţării prin grele asupriri şi impozite; sub pretextul de a schimba aerul, domnitorul obişnuia să locuiască luni întregi la Târgovişte, pricinuind pagube supuşilor săi şi traficului din Bucureşti; tot el şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceea ce era de netolerat, căci însuşi Marele Sultan nu le avea. Similitudini mai vechi şi mai noi cu profiluri ale liderilor de la vârf în vremurile de azi stau la îndemână. Subliniere: apostilate de marile puteri, toate aceste capete de acuzare şi altele s-ar fi năruit de la sine în condiţiile trădării de ţară şi credinţă, başca ale adaosului cuvenit de capital şi aur. Numai în 1700, domnitorul cinstise Poarta cu 300 de pungi înglobând 160.000 de taleri, o avere exorbitantă. 16 august, Ziua Sfinţilor Martiri Brâncoveni, continuă prin pilde şi învăţături să lumineze dreapta cale a destinului românesc: ”Să nu ne pierdem şi sufletele!…”

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ