Scuze femeilor din lumea întreagă pentru că bravii lor bărbaţi s-au gândit să le sărbătorească oficial abia după 1908. New York, Organizaţia Naţiunilor Unite şi Sankt Petersburg au o contribuţie substanţială în această poveste. Atunci, în 1908, la New York, 15.000 de femei au ieşit în stradă, cerând, în virtutea calităţii de mamă, un program de lucru redus faţă de cel al bărbaţilor, apoi salarii mai bune şi dreptul la vot; incapabile, vezi bine, să se pronunţe în afara gramajului de sare în bucate şi a trierii scutecelor. Lucrurile s-au rostogolit dintr-o parte în alta şi, în august 1910, cu ocazia Internaţionalei Socialiste de la Copenhaga, s-a propus între alte proiecte şi Ziua Internaţională a Femeii, serbată la 19 martie 1911. În 1917, în Rusia, ea s-a marcat în ultima zi de duminică din februarie, care, pe stil, nou, a corespuns datei de 8 martie. Umblând la Geneză, ne dăm seama că primul bărbat fără amantă din istoria cuplului ar fi putut simplifica ecuaţia rupându-şi o zi din ale lui, ca pe garoafă sau frezie, întru înflorirea Evei, a iubitei şi a femeii de lângă el, una şi aceeaşi. Cu o inspiraţie de zile mari, ar fi comandat la final de banchet şi un tort, în locul oricărui fruct. După aproape două mii de ani de febrilă desţelenire a spiritului şi de emancipare a femeii, 8 Martie vorbeşte de la sine prin majusculă. Un fonem revoluţionar şi, pentru douăzeci şi patru de ore, domnul cu pricina, perechea, dacă mai are şi mitologia în sânge, devine prin excelenţă înger proteguitor, mai deloc demon. Dificil de cântărit câtă pondere ca atare pune bărbatul generic sau soţul într-un buchet festiv, iar dacă-i dă mâna, potrivit lui „a avea” în loc de „a fi”, într-un cadou exotic, spre a se îndepărta păgân de esenţă; nu încape discuţie, îl poate recupera prin rupere de contract. Binomul (se poartă!) femeie-bărbat rămâne, în orice poetică elementară, rima sortită să multiplice marile trăiri, izbânzi şi înfrângeri, mai cu seamă izbânzi. De aceea există mame, de aceea există fiice. Nu doar Surâsul Giocondei, de la Luvru, adună milioanele de turişti, ci şi mâna invizibilă a maestrului. La fel marile biblioteci şi muzee, operele de artă şi monumentele UNESCO de pretutindeni. Iubirea? Scara universal binecuvântată pe care suim şi coborâm, datorită căreia atingem nadirul, altminteri imposibil de atins. Ziua Internaţională a Femeii este, ca într-o gravură acvaforte, aceea în care marele fluviu al sensibilităţii, noi capabili (încă!) fiind, îşi adună apele. Poate prea puţin pentru o capodoperă a naturii, de ce nu şi a omului, fiindcă, simbolic, Femeia merită cu prisosinţă un anotimp continuu, aşa cum continuu îşi creşte copiii, veghează la tihna căminului şi îşi conduce bărbatul pentru a conduce lumea.
