Dor de Grigore Vieru

0

”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”. Se întâmpla în 1974. Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îl invită pe Grigore Vieru să viziteze România. Poetul cutreieră Transilvania şi Moldova, iar la întoarcere face această declaraţie ca un legământ de credinţă pentru ce înseamnă România din sufletul său. Se va găsi în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, va fi printre iniţiatorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989, în care se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină. Dar aceasta e partea frumoasă a lucrurilor. Încă în 1968, odată cu apariţia volumului ”Numele tău” (care devine obiect de studiu în universităţi) şi pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică, apar poeme de Grigore Vieru închinate lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Constantin Brâncuşi, Nicolae Labiş, Marin Sorescu ş.a., ceea ce ridică gradul de alertă al cenzurii. Fiecare din aceste nume ale literaturii şi culturii române era mai penetrant decât glonţul. Închipuiţi-vă doar că, în 1970, un întreg volum de versuri i-a fost retras din librării din cauza poeziei ”Curcubeul”. Curcubeu, curcubeu, dar, ce ”lucrătură” cosmică, seamănă leit cu tricolorul românesc! În astfel de vremuri, ocupate cu orice, mai puţin cu punţi de flori peste Prut, numai titlurile unor poezii de Grigore Vieru bagă oficialităţile în trepidaţii: ”13 strofe despre mankurţi”, ”Basarabia cu jale”, ”Din frigul siberian”, ”Dorul de Ştefan cel Mare”, ”Cântec scrisului nostru”, ”Inscripţie pe stâlpul porţii”, ”Reaprindeţi candela”, ”Ridică-te!” etc. S-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererâta, fostul judeţ Hotin, dar, prin reprezentativitatea operei şi apartenenţa la origini, Grigore Vieru, dacă nu s-ar fi născut, trebuia inventat pe fiecare palmă de pământ a acestei ţări. Viaţa întreagă a visat să treacă Prutul şi l-a trecut. În 1990 a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1992 Academia Română îl propune la Nobelul pentru Pace, în 1995, la împlinirea vârstei de 60 de ani, este decorat cu Ordinul Republicii, pentru ca în 2000 să i se acorde Medalia Guvernamentală a României ”Eminescu – 150 de ani de la naştere”. Spre lauda locului, s-a simţit în Oltenia, în Craiova, ca la el acasă. Prin 2002-2003, slătinenii l-au invitat în juriu la Festivalul de poezie ”Ion Minulescu”. I-am fost apoi aproape ca jurnalist la Palatul Culturii din Chişinău sau în cadrul pitoresc al Mănăstirii Căpriana. Era bolnav de literatura română! În crucea nopţii de 15/16 ianuarie 2009, a suferit un grav accident de circulaţie, pe când se întorcea de la o ceremonie de omagiere a lui Eminescu. Îşi alesese ca epitaf ”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot”.