Era vară, nu iarnă mohorâtă ca acum. Părul ţi-era negru, barba aşijderea. Ochii erau aceiaşi, doar privirea parcă altfel… Stăteai în spatele biroului, cu un Carpaţi fumegându-ţi în faţă. Îmi păreai inabordabil, pur şi simplu mi-era greu să deschid gura. „Eu sunt Pretorian, îl caut pe domnul Pătru“, am reuşit să murmur, căutând din priviri sprijin la o domnişoară blondă şi simpatică din stânga ta. Aveam emoţii, iar uitătura ta de sub sprâncenele stufoase nu mă ajuta deloc. „Tu eşti băiatul lui Nelu?“, m-ai întrebat. „Da“. „Şi vrei să te faci ziarist?“ „Da“, ţi-am răspuns. „Vrei să scrii pe sport? Îţi place fotbalul?“ „Îmi place, dar nu vreau să scriu pe sport. Orice altceva“, ţi-am răspuns mai curajos, simţind, poate, că e un moment important, dar cu siguranţă neimaginându-mi că această scurtă şi înfricoşătoare pentru mine întâlnire avea să-mi definească viitorul. „Caută-l pe…“, nu mai reţin exact în braţele cui m-ai aruncat, „şi spune-i să vorbească cu reporterii să te duci de mâine cu ei pe teren“. Două săptămâni m-ai lăsat să gravitez în jurul lui Mihai Tudor, al Danei Staicu, al Mădălinei Bălan sau al Alinei Mirea, după care, brusc, într-o şedinţă matinală de redacţie, ţi-ai întors privirea scrutătoare spre mine: „Tu când te-apuci de scris?“ „Ăăăă, astăzi“.
Am scris, ţi-a plăcut, şi în următorii zece ani te-ai străduit să mă faci un ziarist bun. M-ai învăţat tot ce ştiai tu mai bine şi, fără să vrei, m-ai învăţat şi cum să mă feresc de greşelile pe care tu le făceai ca urmare a incredibilei naivităţi care te caracteriza. Ai avut răbdare cu mine, aşa cum în cei douăzeci şi ceva de ani ai avut cu zeci de foşti şi actuali jurnalişti cărora le-ai pus condeiul între degete. Ai picurat speranţă în fiecare dintre noi. Ne-ai deschis drumuri în viaţă pe care unii dintre noi mai păşim şi în prezent. Unii ţi-au mulţumit când încă trăiai, alţii îţi mulţumesc acum. Eu, ranchiunos, cum mă ştii, am zis că mai am timp s-o fac. N-am luat în calcul că, de multe ori, timpul nu mai are răbdare cu noi. Mergi cu grijă, domnu` Tibi, şi din când în când dă-ne câte-un semn să ştim că eşti bine! Mulţumesc mult, maestre!