Bucuria Învierii Mântuitorului Hristos a copleşit cu adevărat sufletele noastre, astfel încât fiecare dintre noi poate rosti: „În Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare”. Într-adevăr, slujba Învierii Domnului ne pune înainte această realitate a pregustării Împărăţiei Cerurilor încă din această viaţă, ca roadă a harului dumnezeiesc adus în lume prin cruce şi Înviere. Simţim cum Hristos Cel înviat ne cercetează, alungând de la noi necredinţa, îndoiala şi frica, pe care lumea de astăzi le sădeşte tot mai mult în sufletele noastre. Bucuria Învierii se prelungeşte peste veacuri în nădejdea că şi noi vom învia întru viaţa veşnică, devenind părtaşi bucuriilor celor nestricăcioase. Odată cu Învierea Mântuitorului Hristos, omul se regăseşte pe sine descoperind adevăratul sens al vieţii, se luminează, dar şi luminează, străluceşte şi se face transparent Învierii, iar bucuria lui devine bucuria întregii creaţii: „Cerurile după cuviinţă să se veselească, şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută că Hristos S-a sculat, veselia cea veşnică”. („Utrenia Învierii”, în Penticostar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 16).
Viaţa creştină trebuie să se raporteze în mod fundamental la evenimentul Învierii lui Hristos, după cum spune Sfântul Pavel, Apostolul neamurilor: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră”. (I Corinteni XV, 14).
Femeile mironosiţe devin pilduitoare pentru noi întru bucuria răbdării smerite, a curajului mărturisitor şi a dreptei închinări. Primul cuvânt pe care Fiul lui Dumnezeu înviat îl adresează femeilor care din dragoste faţă de Învăţătorul veniseră la mormânt este: „Bucuraţi-vă!” (Matei XXVIII, 9). Astfel, ceea ce odinioară a auzit hotărârea dureroasă a izgonirii din Rai, aude iarăşi glasul dulce al iertării şi al bucuriei: „Femeile cele de Dumnezeu înţelepţite, cu miruri către Tine au alergat; şi, bucurându-se, s-au închinat Ţie, Dumnezeului Celui viu, pe Care, ca pe un mort, cu lacrimi Te căutau; şi Paştile cele de taină, ucenicilor Tăi, Hristoase, le-au binevestit”. („Utrenia Învierii”, în Penticostar, p. 20). În acest sens, Patericul ne întăreşte cu o apoftegmă ce preia un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel: „Avva Veniamin le-a zis fiilor săi duhovniceşti, în timp ce îşi dădea duhul: Aceasta să faceţi şi vă veţi putea mântui: Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat, daţi mulţumire pentru toate”. (Patericul Mare, I, 8, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2015, p. 120). De aici învăţăm faptul că bucuria curată este un sentiment al mântuirii şi al comuniunii cu Dumnezeu, Care ne face cu adevărat liberi şi împliniţi.
Dreptslăvitori creştini,
Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe, bucuria cea adevărată este dată de sporirea în credinţă şi de vieţuirea întru Hristos. Persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu întrupat este sursa şi izvorul deplinei bucurii, iar ceea ce este în afara lui Hristos nu poate fi decât iluzie şi înşelare. Bucuria fiecărui creştin se desăvârşeşte la Potir, prin împărtăşirea noastră din Trupul şi Sângele Domnului Cel înviat din morţi: „Veniţi, din rodul cel nou al viţei, al dumnezeieştii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, Împărăţiei lui Hristos să ne împărtăşim, lăudându-L pe Dânsul ca pe un Dumnezeu în veci”. („Utrenia Învierii”, în Penticostar, p. 21). Astfel, aşa cum Euharistia este un dar al lui Dumnezeu, pentru că nu se dă nouă ca răsplată, ca merit sau premiu pentru faptele noastre, aşa şi bucuria, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, este tot un dar al lui Dumnezeu dat nouă: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa”. (Galateni V, 22).
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Însuşirea darului lui Dumnezeu, împroprierea bucuriei Învierii Domnului nostru Iisus Hristos în această lume care pune prioritar în viaţa noastră păcatul şi patima, răsturnând adevăratele valori, cere jertfă şi luptă din partea omului. Astfel, cuvintele femeilor mironosiţe: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului?” (Marcu XVI, 3), devin sugestive, referindu-se în mod clar nu la uşa Mormântului Domnului, ci la uşa inimii noastre, devenită mormânt. Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe mormântul inimii, pentru a-L lăsa pe Hristos Domnul să intre în ea? Cine ne va ridica vălul de piatră al inimii pentru a primi bucuria Învierii Domnului? Răspunsul dat de întreaga teologie patristică este că Hristos Cel înviat rupe catapeteasma gândirii noastre pătimaşe, intrând întru bucurie şi aşezând inimi şi suflete în liniştea Sa dumnezeiască. Însă, pentru a ajunge la Înviere trebuie să-L urmăm pe Hristos întru pătimirile Sale, aşa cum nici Învierea nu este despărţită de cruce. Răbdarea necazurilor de zi cu zi devine, la modul cel mai real, motiv al bucuriei. Hristos Însuşi îi fericeşte pe cei ce suferă şi sunt prigoniţi pentru numele Lui şi îi îndeamnă să se bucure întru nădejdea dobândirii Împărăţiei Lui Celei veşnice.
Bucuria desăvârşită este posibilă doar prin desfiinţarea păcatului şi a tristeţii pe care o aduce el. Hristos nu ne vrea a fi nişte oameni speriaţi şi indiferenţi, ci pururea alături de El, la picioarele Crucii pentru a ne arăta Învierea, Marea Taină a Frumosului şi a Binelui. Venirea lui Hristos în lume este Buna Vestire a bucuriei ca început al mântuirii şi legământ al iertării. De aceea, Biserica ne îndeamnă să nu lăsăm ura dintre noi şi răutatea să umbrească marele dar al bucuriei: „Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le”. („Utrenia Învierii”, în Penticostar, p. 24). Teologul grec Giorgios Mantzaridis explică în chip lămurit cum bucuria devine caracteristică celui care se face părtaş Învierii Domnului: „Bucuria şi pacea constituie experienţe vii cu perspectivă eshatologică. Lumea de acum nu este potrivită deplinei lor arătări. Locul manifestării lor reale şi desăvârşite este Împărăţia lui Dumnezeu. Precum Împărăţia lui Dumnezeu, aşa şi acestea se vor arăta în plinătatea lor în veacul viitor. Dar şi invers, precum Împărăţia lui Dumnezeu începe din veacul de acum, aşa şi acestea încep din viaţa de aici. Întristările şi împotrivirile lumii nu risipesc bucuria şi pacea credinciosului. Temelia şi plinătatea lor este Însuşi Hristos. Credinciosul primeşte pacea şi bucuria de la Hristos. Dar este şi chemat să se bucure şi să îşi afle pacea ca părtaş al vieţii lui Hristos. Astfel că bucuria şi pacea apar şi ca ceea ce se dă şi ca ceea ce se cere, şi ca prezente şi ca aşteptate”. (Georgios Mantzaridis, Morala creştină, vol. II, traducere de Diacon Drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 206). Numai experienţa Învierii şi a vieţii veşnice pot să preschimbe inima noastră cea înrădăcinată în nepăsare, în inimă purtătoare de Hristos; numai trăirea de acum, din această viaţă, a Învierii, poate face sufletul nostru să ardă de dorul cel după Dumnezeu. Întâlnirea noastră personală cu Mântuitorul Hristos, întâlnire datorată nu de puţine ori suferinţelor prin care trecem, declanşează în lăuntrul omului vocaţia creştină, duhovnicească, întrucât: „Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu”. (Romani VIII, 16). Sfântul Apostol Pavel, atunci când L-a întâlnit pe Hristos Cel înviat pe drumul Damascului, a experiat concret că Cel pe Care el refuzase să-L recunoască drept Mesia, Cel pe Care el Îl prigonea cu toată puterea este singurul izvor al bucuriei adevărate, ca Dumnezeu milostiv.
Dreptslăvitori creştini, iubitori ai slavei lui Dumnezeu Cel înviat,
Aşa cum puteţi şi frăţiile voastre vedea, trăim într-o perioadă în care se încearcă tot mai mult dezbinarea Bisericii dreptslăvitoare, întemeiată prin Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului Hristos, şi întărită prin Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime. Ni se reproşează, în mod eronat, nu de puţine ori, că Biserica noastră strămoşească s-a îndepărtat de Adevăr şi a pierdut harul Duhului Sfânt. Însă, cei care pierd harul, sunt aceia care se rup de Biserica Ortodoxă, stăruind în neascultare şi rătăcire, deoarece Duhul Sfânt, ca principiu al comuniunii intra-trinitare lucrează numai în comuniune eclesială şi euharistică, după cum zice Marele Vasile: „iar pe noi, pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir, să ne uneşti unul cu altul prin părtăşia Aceluiaşi Sfânt Duh”. (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare).
Dreptslăvitori creştini,
La fiecare Sfântă Liturghie ne răsună în suflet îndemnul: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!” Aşadar, nu trebuie să ne asemănăm cetei îngerilor lui Lucifer, care au căzut din mândrie! Biserica noastră, chiar dacă se află în dialog cu alte confesiuni creştine sau necreştine, nu a schimbat nimic din adevărul propovăduit de Domnul Hristos, păstrat în Sfânta Scriptură şi de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Mântuitorul Însuşi a stat de vorbă cu femeia samarineancă şi a vindecat pe fiica cananeencei, lasându-ne nouă pildă de dialog cu cei de altă credinţă. A dialoga nu înseamnă a schimba, ci a arăta unde şi Cine este Adevărul. Dialogul este cerut de porunca misiunii: „Mergând învăţaţi toate neamurile”. (Matei XXVIII, 19). Nici Sinodul din Creta, nici alte sinoade sau adunări ale Bisericii Ortodoxe, nu ne-au făcut să ne schimbăm învăţătura de credinţă şi tradiţiile noastre ortodoxe strămoşeşti. Ceea ce am primit de la Mântuitorul Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, prin Sfinţii Apostoli şi Părinţii Bisericii, aceea învăţăm şi aceea propovăduim. Lucrul acesta poate fi văzut din cuvântările noastre orale sau scrise; unde şi în ce fel putem fi acuzaţi noi de ecumenism sau îndepărtare de Adevăr? Citiţi ceea ce noi am scris, ascultaţi cu atenţie ceea ce învăţăm! Încercăm, cu mila lui Dumnezeu, să învăţăm şi să lucrăm, urmând în toate Sfinţilor Părinţi şi ascultând de Sfintele Canoane. Aşa cum am mărturisit la hirotonia întru arhiereu că voi lucra în comuniune cu ceilalţi ierarhi şi că voi îndeplini cu responsabilitate misiunea la care am fost chemat în calitate de arhiereu al lui Hristos, arătând iubire de neam şi de Biserică, apărând şi promovând valorile credinţei ortodoxe, arătând grijă părintească pentru parohii şi mănăstiri, sprijinind cultura creştină şi ocrotind patrimoniul bisericesc, manifestând dragoste părintească faţă de clerul şi credincioşii creştini, tineri şi vârstnici, făcându-mă tuturor călăuză întru păstrarea neştirbită a dreptei credinţe şi a rânduielilor Bisericii noastre străbune, aşa am încercat să lucrez împreună cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Române. Suntem cu toţii conştienţi de responsabilitatea noastră, suntem conştienţi că după împlinirea acestora vom fi judecaţi, şi ne străduim, cu timp şi fără timp, să lucrăm pentru păstrarea neştirbită a credinţei primite de la părinţii noştri.
Iubiţi părinţi şi dreptslăvitori creştini, vă reamintim că, în fiecare an, în Duminica a treia după Paşti, a Mironosiţelor, prăznuim Aducerea în Oltenia a moaştelor Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Arhiepiscopul Râmnicului, sărbătoare ce are o însemnătate deosebită pentru Arhiepiscopia noastră, şi vă aşteptăm să veniţi Duminică, 30 aprilie, pentru a ne ruga împreună Sfântului Ierarh Calinic, ocrotitorul Arhiepiscopiei Râmnicului, ca acesta să mijlocească pentru noi înaintea tronului Preasfintei Treimi. Anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor aduce la această sărbătoare moaştele Sfântului Sfinţit Mucenic Ciprian de la Biserica Zlătari din Bucureşti.
Tot anul acesta, an comemorativ al Patriarhului Justinian Marina şi al apărătorilor Ortodoxiei în perioada comunistă, nădăjduim să vă invităm, în luna septembrie, la sfinţirea Mănăstirii Sf. Mare Mucenic Gheorghe din Suieşti. Înălţată în satul natal al Patriarhului Justinian, este o replică a Mănăstirii Schitul Maicilor din Bucureşti, aceasta fiind aşezământul de suflet al acestui vrednic de pomenire patriarh al Bisericii noastre, fiu al plaiurilor vâlcene.
Ne rugăm ca Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos să aducă în casele şi sufletele frăţiilor voastre lumina cea lină a sfintei slave, care să vă binecuvânteze cu pace şi sănătate, revărsând harul Său cel bogat asupra noastră, a tuturor, spre deplina bucurie şi lucrarea faptelor celor bune.
Hristos a înviat!
Al vostru al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Înviat din morţi, rugător,
† VARSANUFIE
Arhiepiscopul Râmnicului