O şansă adevărată pentru copiii „nimănui”

0

Un reportaj din presa craioveană a ultimelor zile m-a determinat să scriu aceste rânduri. Din nou, în Craiova, ca de altfel în întreaga ţară, pe tinerii din orfelinate care împlinesc 18 ani şi care sunt nevoiţi, conform legii, să părăsească instituţiile de ocrotire (aşa numita revocare), îi regăsim pe străzi. Cerşind. Fără speranţă şi fără viitor.
Deşi legile s-au mai schimbat în favoarea acestor oameni, problema lor rămâne NEREZOLVATĂ. Nu este normal ca, după părăsirea sistemului pentru defavorizaţi, aceşti oameni să devină şi mai defavorizaţi. Sentimentul politicii ”jumătăţilor de măsură” devine inevitabil. Domină nefericit peste toată această tristă poveste.
Apreciez eforturile şi iniţiativele pe care instituţiile locale, Consiliul Judeţean, Direcţia pentru Protecţia Copilului, le fac pentru a mai obloji PROVIZORIU soarta acestor tineri. Dar nu cu soluţii de tip ”să stingem incendiul” se rezolvă această problemă.
Este nevoie de o lege clară care să o rezolve DURABIL. Ca parlamentar de Dolj şi vicepreşedinte al Comisiei pentru egalitate de şanse, voi căuta să iniţiez şi să susţin orice proiect de lege care REZOLVĂ această problemă. Nu parţial. Nu temporar. Ci pentru totdeauna.
A lăsa lucrurile neschimbate ar însemna să acceptăm realitatea dură, aceea că instituţii ale statului român produc cerşetori, oameni ai străzii. Ceea ce este INACCEPTABIL.
Voi propune câteva măsuri concrete pentru legislaţia cu incidenţă asupra vieţii acestor tineri. Pornind de la ideea că şi aceşti copii cu părinţi ”neştiuţi” sunt copiii acestui judeţ, copiii acestui stat. Un stat care are obligaţia, de facto, nu doar de jure, de a se îngriji de soarta lor.
În primul rând, trebuie rezolvată problema locuirii pentru aceşti tineri. Locuinţa este condiţia esenţială pentru inserţia socială a acestor oameni. Există o prevedere legală referitoare la obligaţii ale CJ-urilor privind alocarea unor fonduri (puţine) în baza unei liste de priorităţi (păi, toţi care pleacă din aceste instituţii şi ajung pe străzi sunt priorităţi!!). Nu e suficient.
În mediul urban, sunt blocuri neterminate şi a căror perspectivă de finalizare este blocată din varii motive. De asemenea, sunt locuinţe părăsite/dezafectate care ar putea fi repuse în circuitul locativ. Şi consiliile locale ar trebui să aibă dreptul legal de a prelua/cumpăra aceste construcţii. Ele ar putea fi finalizate şi încredinţate cu titlu de folosinţă gratuită pentru o perioadă de 3-4 ani tuturor acestor tineri până vor avea posibilitatea achitării unei chirii modice.
De asemenea, în mediul rural din România sunt mii de locuinţe părăsite sau aparţinând unor persoane care au decedat sau au plecat definitiv în străinătate. Ele pot fi preluate/cumpărate de primăriile pe raza cărora se află şi acordate cu titlu de folosinţă gratuită şi acestor persoane. Există un proiect în dezbaterea comisiei din care fac parte, ”Case sociale în mediul rural”, care prevede acest lucru, proiect pe care îl susţin.
Avem scris în atâtea legi că ”pentru prevenirea şi combaterea sărăciei şi a riscului de excluziune socială, prin politicile publice iniţiate, statul asigură accesul persoanelor vulnerabile la unele drepturi fundamentale cum ar fi dreptul la locuinţă”. Păi, să învăţăm odată să respectăm ceea ce scriem în ele.
Dincolo de această măsură prioritară, sunt alte măsuri pe care eu le văd ca fiind absolut necesare de adoptat.
Obligativitatea pentru Direcţiile Generale de Asistenţă şi Protecţie Socială a Copilului de formare şi consiliere vocaţională pentru aceşti tineri, încă din timpul prezenţei lor în centrele de ocrotire. La pachet cu salarizarea corespunzătoare a celor care se ocupă zi de zi de aceştia.
Integrarea tinerilor pe piaţa muncii de la vârsta de 16 ani, în timp ce sunt în sistemul de protecţie instituţionalizat. Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în centre (mărirea alocaţiei conform programei).
Internalizarea metodelor moderne privind cunoaşterea şi dezvoltarea personală a persoanelor instituţionalizate. Realizarea din timp a unor planuri personalizate pentru fiecare dintre ei, astfel încât, la 18 ani, să ştie exact pe ce drum trebuie să meargă.
O mai mare vizibilitate în rândul centrelor de plasament a târgurilor de joburi pentru tinerii ce urmează să părăsească sistemul. Sunt doar câteva măsuri obligatorii. Mă voi gândi şi la altele.
Nu mai vreau să văd ştiri despre tineri care consideră ”acasă” ca fiind patru cartoane înghesuite sub scara unui bloc. Sunt conştient însă că acest lucru se va întâmpla doar atunci când nu vor mai exista aceste realităţi care să le genereze.