Adoptarea noii Strategii Naționale de Apărare a Țării vine într-un moment în care România nu-și mai poate permite luxul iluziei. Războiul din Ucraina, agresivitatea crescândă a Rusiei, presiunea permanentă asupra flancului estic al NATO și volatilitatea lumii în care trăim împing statul român către o regândire profundă a modului în care își concepe siguranța. Iar în aceste zile tulburi, când Parlamentul a aprobat documentul propus de președinte, pare esențial să privim dincolo de fraze și de limbajul diplomatic al unei strategii oficiale și să înțelegem ce reprezintă, în fond, această repoziționare.
România își asumă, poate mai clar ca niciodată în ultimii 30 de ani, că securitatea nu se mai reduce la armate, blindate și alianțe. Strategia vorbește, folosind sintagma „independență solidară“, despre un stat capabil să-și apere interesele prin propriile resurse, dar în același timp profund ancorat în relațiile cu NATO, Uniunea Europeană și Statele Unite. Cred că este o formulă realistă, născută din amenințările concrete care se desfășoară la câteva sute de kilometri de granițele noastre. Într-o epocă în care Rusia își proiectează puterea prin agresiune, dezinformare și instrumente hibride, România nu poate miza pe ambiguitate. Trebuie să decidă limpede cine îi sunt prietenii și cine îi sunt adversarii.
De menționat este faptul că, în această strategie, se pune accentul pe cetățean, o mutare binevenită. Nu poți vorbi despre securitate națională dacă oamenii nu se simt protejați, dacă nu au încredere în instituții, dacă economia se clatină la primul șoc, dacă infrastructurile vitale nu sunt apărate sau dacă administrația publică rămâne blocată în propriile neputințe. Din acest punct de vedere, documentul merge mai departe decât strategiile precedente: nu doar armata, ci întreg statul devine responsabil de apărare. Este, cred, o recunoaștere a faptului că România nu mai poate separa securitatea de guvernare, de economie sau de transparență.
La fel de important mi se pare faptul că strategia plasează industria de apărare și economia națională în centrul capacității de rezistență. Este un adevăr simplu: fără producție internă, fără investiții stabile, fără digitalizare și fără o economie robustă, România rămâne dependentă de importuri și de bunăvoința altora. Iar istoria ultimilor ani ne arată cât de fragilă devine o țară când depinde, pentru propria securitate, de factori externi pe care nu îi poate controla.
Dar, dincolo de aceste aspecte tehnice, strategia atacă un punct sensibil: coeziunea socială. Oricât am vorbi despre alianțe, bugete de apărare sau capacități militare, adevărul este că un stat devine vulnerabil atunci când cetățenii lui sunt divizați, cinici, dezamăgiți sau manipulați. Războiul din Ucraina a arătat cât de importante devin încrederea, solidaritatea și mobilizarea civică în momente critice. România pare să înțeleagă, în sfârșit, acest lucru. Întrebarea este dacă și instituțiile, și liderii politici sunt pregătiți să construiască această încredere într-o manieră durabilă.
Întrebarea esențială care se pune este în ce măsură vom reuși să aplicăm această strategie? Căci, să nu uităm, multe dintre vulnerabilitățile pe care strategia le identifică nu sunt noi. Sunt slăbiciuni vechi, cronice, care țin de politizare, lipsa de eficiență, incoerență legislativă și, uneori, de o indiferență aproape periculoasă față de interesul public. Dacă România va reuși sau nu să își consolideze scutul într-o lume instabilă, vom vedea în anii care vin.
Alin Stoica – deputat al Ligii Albanezilor din România