„Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti” ar fi meritat o trimitere mai elaborată la dl preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, dar ne dăm „serviţi”, nu mai decartăm, ţinând cont de conflict. De Ziua Unităţii ţării sale, acest trist comediant al vremii a postat un mesaj în care, prin omisiune crasă de adevăruri istorice, ne ia la mişto: „Împreună sărbătorim Ziua Unităţii! Unitatea unui mare popor al Marii Ucraine! Această zi este a noastră. A celor care locuiesc pe malul drept şi pe malul stâng al Niprului. În oraşe şi sate. Lângă Carpaţi şi frumoasele lor vârfuri. Pe coasta Mării Negre şi a Mării Azov. Cine vorbeşte ucraineană, tătară din Crimeea, rusă, maghiară sau limbajul semnelor şi împreună – creaţi Ucraina nu în cuvinte, ci în fapte!” Şi româna n-o vorbeşte nimeni pe-acolo, Zeleo? Unde totuşi trăiesc peste 400.000 de fraţi de-ai noştri, separaţi de ţara-mamă în urma Pactului Ribbentrop-Molotov din august ’39. Românii s-au aflat pe teritoriul de azi al Ucrainei încă din timpul Evului Mediu timpuriu. Bucovina ca provincie a fost recunoscută oficial după 1775 şi a făcut parte din Principatul Moldovei până a fi cedată Imperiului Habsburgic în urma războiului ruso-turc (1764-1774). După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, Bucovina s-a realipit organic României, în 1919, prin tratat de pace. Ziua Unităţii Ucrainei, decretată în 1999 de Leonid Kucima, i-a prilejuit anul trecut lui Volodimir Zelenski să dea pe goarnă un ofensator fals istoric: „În urmă cu 101 ani, Bucovina de Nord a fost ocupată de români”. Zbang! Înţelegem astăzi mai bine de ce, aplicându-li-se o asemenea politică de stat, românii de-acolo s-au plâns şi se plâng de violarea grosolană a dreptului la educaţie în limba română, de genocid cultural-lingvistic şi de asimilare forţată. Au dispărut lăcaşuri de cult, şcoli, biblioteci, iar unele discipline se predau în ucraineană. În numeroase cronici ale vremii, cuvântul care se abate cel mai adesea este „deznaţionalizare”. În discursul public din regiunea cu pricina tronează imaginea că doar Ungaria, Polonia şi Bulgaria au obiectat faţă de politica asimilaţionistă, în timp ce România dă din umeri, merge şi aşa. Mai mult, ne-am pomenit pe vremea lui Petrov cu un ambasador ucrainean, fost guvernator, cu fapte de vitejie în destrămarea populaţiei române. Iar România mămoasă l-a pupat pe frunte. În Cernăuţi, Eminescu a urmat clasele a III-a şi a IV-a la National Hauptschule. Nici pe atunci nu existau manuale în limba română, elevii învăţau după „dictatul profesorului” şi după caietele lui Aron Pumnul. După mai bine de 160 de ani, România e la fel de absentă în aşteptările fraţilor noştri din nordul învecinat. „Cântă cucul bată-l vina/De se-aude-n Bucovina…” e singurul ecou care îi străbate.
