Traiul pe datorie pare a deveni un loc comun în societatea românească. Consumăm mai mult decât producem. Cheltuim mai mult decât câştigăm. La nivel colectiv, acest trai pe caiet ridică însă o problemă etică importantă: cât ne mai permitem să îngroşăm datoriile generaţiilor viitoare? Cum vor trăi copiii noştri cu o notă de plată pe care le-o încărcăm, incompetenţi şi inconştienţi, an de an? Nu vorbim doar de bani, ci şi de resurse naturale, de capital uman etc.
Clasa politică românească nu pare câtuşi de puţin preocupată de acest aspect. Drepturile generaţiilor care vin pare o temă expediată cu tradiţionalul „Să se descurce şi ei cum pot!”
Datoria totală a României a ajuns la 135 de miliarde de euro (+9 miliarde doar în primele 9 luni ale acestui an), fiind aproape de 50% din PIB. Mai grav decât acest prag psihologic este însă nivelul dobânzilor pe care trebuie să le achităm la această datorie pe termen lung. Dobânda pentru România este cu cca. 77% mai mare decât cea pentru Polonia şi cu cca.89% mai ridicată în raport cu cea pentru Cehia. Şi nu prea sunt semne care să ne indice că suntem în stare prea curând să îmbunătăţim percepţia pieţelor internaţionale pentru ca dobânda de ţară să scadă.
Prin urmare, problema nu e neapărat nivelul datoriei (deşi pentru o ţară ca România e una mare), ci capacitatea ţării de a plăti creditele angajate pentru supravieţuire. Neputând plăti dobânzile scadente, nu ne rămâne decât să le rostogolim, an după an, veritabil bulgăre de zăpadă-beton sub care viitorul, greu, mic şi negru, abia se mai vede.
Bineînţeles că, odată cu această fotografie în negru divers, apare automat retorica guvernamentală a nevoii de austeritate, de reducere a cheltuielilor cu asistenţa socială (în România cea mai mică din UE, fie vorba între noi), de ţinere în frâu, eventual îngheţare a salariilor bugetarilor. Justificare perfectă a imposibilităţii creşterii bugetelor la educaţie, la sănătate, la cercetare, la mediu, la cultură etc. Inhibare, şi astfel, a dezvoltării unor avantaje competitive, generatoare de viitor.
Traiul pe datorie este evident şi în materia resurselor naturale. În fiecare an, institute internaţionale competitive măsoară deficitul ecologic, ziua în care planeta în ansamblu şi ţările, în mod individual, epuizează resursele naturale pe care le pot regenera pe parcursul întregului an.
În 2021, România trăieşte din punct de vedere ecologic pe datorie încă din ziua de 21 iunie, cu trei săptămâni mai repede îndatorată faţă de mediu decât anul trecut! Adică, în fapt, consumăm cca. 2 Românii pe an!
Ceea ce spulberă teoriile unora care spun că încă stăm bine la amprenta ecologică şi la biocapacitate, fără a vedea galopul în care suntem la (auto)distrugerea mediului natural. Doar dacă ne raportăm la cei 2 D (de la „DEZASTRU”-Defrişări, Deşeuri) şi la incapacitatea noastră instituţională de a oferi o reacţie consistentă de apărare, şi ar fi de ajuns să ne îngrijorăm pe bune. Apropo, infracţiunile de mediu cresc de 5-6 ori mai repede decât PIB-ul României…
România nu poate avea justiţie între generaţii fără cele două componente majore: justiţia socială şi justiţia de mediu.
Nu putem face dreptate între generaţii, dacă vom acredita durabil profilul unei societăţi de tip Belinde în care o minoritate („cât Belgia”) are acces la o viaţă de calitate (acces la sănătate, educaţie, securitate, bani), în vreme ce o majoritate (”cât India”) supravieţuieşte între chin şi amin…
Nu vom face dreptate între generaţii dacă vom credita politic pe mai departe profilul unei ţări în care şomajul tinerilor şi numărul NEETs creşte alarmant, în care milioane de salariaţi sunt expuşi riscului de sărăcie, în care sistemul de pensii gâfâie spre eşafod, în care educaţia este orientată spre profesor mai mult decât spre elev. În care facem împrumuturi financiare în cascadă, fără ca ele să se regăsească într-o dezvoltare sustenabilă, acea dezvoltare care să satisfacă nevoile prezentului fără a pune în pericol drepturile generaţiilor viitoare. Cheltuim bani fără efect multiplicat în consolidare de capitaluri strategice, fie că vorbim de cel uman, tehnologic sau de cel natural.
Pe de altă parte, nu vom putea face dreptate între generaţii dacă vom continua să ne minţim, şi la vârful puterii şi la colţul blocului, că treaba asta cu schimbările climatice e o şmecherie, că tranziţia verde nu e necesară, că ne aduce scumpiri şi ne ia locurile de muncă, iar piaţa va regla ea cumva lucrurile de la sine etc.
Da, dacă nu vom facem tranziţia verde la timp, cu grijă pentru toţi cei vulnerabili, cu alternative pe piaţa muncii, vom trăi în şi mai mare sărăcie, în şi mai multă nesiguranţă, cu o calitate a vieţii şi mai proastă decât în prezent!
Mă întreb câţi politicieni îşi pot privi azi în ochi copiii şi nepoţii?!? Vă întreb pe toţi: de ce mai faceţi copii dacă le omorâţi viitorul?!?
Generaţia egocentrică are mari datorii morale pentru care duce povara lăsată moştenire generaţiilor care vin. Fericirea (şi aia extrem de relativă) a generaţiilor de azi nu trebuie clădită pe nefericirea generaţiilor viitoare. Maximizarea şanselor generaţiilor de azi, în logica electoralistă a termenului scurt, nu trebuie făcută cu minimizarea şanselor generaţiilor de mâine.
Acţiunea politică în favoarea drepturilor generaţiilor viitoare se impune neîntârziat. Nu mai trageţi cu gloanţe ideologice în cuvântul planificare. În Romania e nevoie de planificare strategică mai mult ca oricând!