Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) este poetul nostru naţional. De evitat „rămâne” în loc de „este”, ca punct de neclintit pe bolta spiritualităţii româneşti. C. Rădulescu-Motru, filosof, preşedinte al Academiei Române în anii 1938-1941, personalitate marcantă a primei jumătăţi a secolului al XXI-lea, ne duce cu Eminescu în marile culturi europene: „Aşa cum este Goethe pentru germani, Shakespeare pentru englezi, Dante pentru italieni”. Mitul poetului naţional este sintagma consacrată de G. Călinescu, nuanţată mai înainte de Nicolae Iorga în „expresia integrală a sufletului românesc”. Iar „cine vrea să scrie un singur rând temeinic despre Eminescu trebuie să treacă prin Călinescu”, atrage atenţia criticul Nicolae Manolescu. Există atâtea lucruri minunat exprimate despre poetul naţional încât este imposibil să te strecori fără să ţi se descoase gândul. „Fără Eminescu – spune Emil Cioran – , neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape dispreţuit. Dacă n-am fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia”. Se sparie gândul, cum adică „fără Eminescu?” De 14 ani, de celebrarea zilei de naştere a lui Mihai Eminescu este asociată prin lege sărbătorirea Zilei Culturii Naţionale. Ce presupune o asemenea zi în spiritualitatea noastră „cea de toate zilele”? Nimic altceva decât ce avem în bunul obicei de a-i cinsti pe înaintaşi. Festivităţi şcolare şi înalt instituţionale, momente poetice, concerte, expoziţii şi alte asemenea iniţiative. Evident, recitări sau lecturi din Eminescu, fiindcă nu oricine are memoria de elefant a actorului Dorel Vişan. Cel ce a fost Ovidiu Iuliu Moldovan a închis ochii recitând Odă (în metru antic). „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”, vi-o amintiţi? Oamenii mor de boala eternităţii care îi cheamă. Actorul pomenit aici a urcat la ceruri „bolnav de Eminescu”. Nu încape îndoială că, în dimineaţa de 15 ianuarie, bucureştenii iubitori de Luceafăr vor depune câte o garoafă la statuia din faţa Ateneului Român, cum se va întâmpla şi în alte respectate locuri din ţară. Nu doar în România, ci şi în străinătate, pe unde poetul nostru naţional odihneşte marmorean. Din Italia şi până în Canada, Statele Unite, Japonia sau India. Scenele şi sălile de concert vor răsuna de minunatele transpuneri pe portativ ale versurilor eminesciene, de la „Sara pe deal” şi „Mai am un singur dor” la „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. Bernand Show spunea că „pentru muzica lui Eminescu sunt potrivite creaţiile lui Berlioz şi paleta lui Delacroix”. Chiar, „Ce-ţi doresc eu ţie…” Ce ne dorim toţi? Nu e o întrebare facilă. Din nou, timpul nu are răbdare pentru a ne întreba ce dorim ţării, ce-i trebuie ei – azi, aici. În niciun caz s-o pierdem din vedere, să-i fluturăm batista la îmbarcare că ne vom întoarce la anul şi la mulţi ani.
