Ziua limbii române

0

În expresie frustă, 31 august este Ziua limbii române. Deja prind să se întrebe unii dintre noi, la ce bun? Din moment ce dispunem de sucuri gastrice pentru toate gusturile din lume, ce ne mai trebuie? Ziua limbii române a fost instituită prin Legea nr.53 din 2013. Cel dintâi text astfel redactat este Scrisoarea lui Neacşu din 29-30 iunie 1525: „I pak (şi iarăşi) dau ştire domniei tale za (despre) lucrul turcilor…” Dacă nu e vorba la mijloc de o conotaţie aparte, 29 iunie s-ar fi cuvenit să figureze în loc de 31 august. În altă ordine, pentru că face parte din devenirea firească, fiecare zi în care prind sunet sentimentele noastre este a limbii române. Poate nu ne dăm seama în configurarea unui interval de 24 de ore, cu atâtea trăiri în el, dar chiar aşa se întâmplă. Îi dăm valoare de întrebuinţare. De altminteri, iniţiatorii au pornit de la ideea că limba unei naţiuni este un puternic instrument de păstrare a identităţii. Cu atât mai pregnant, cu cât, se ştie, zece milioane de etnici români trăiesc în afara graniţelor noastre de stat. Fraţii noştri de peste Prut, mai grăbiţi ori poate mai determinaţi istoric, marchează „Limba noastră” începând cu 31 august 1990, şi aici apare conotaţia lămuritoare. Preotul Alexei Mateevici (1888-1917) este autorul poeziei „Limba noastră”, pusă pe note ca imn al Republicii Moldova. Atunci, la 31 august 1990, Parlamentul de la Chişinău a votat trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. E o năzărire aceea că limba română e ori banală, ori trudnică, ori neproductivă, tocmai bună de preschimbat ori măcar de altoit. „Ca să treci de la limba română la limba franceză e ca şi cum ai trece de la o rugăciune la un contract”, spunea Emil Cioran în 1945 la încheierea „Îndreptarului pătimaş”, ultima carte scrisă în limba română, pe care avea s-o abandoneze în favoarea francezei. „De ce e limba română aşa o limbă unică? – se întreba filosoful originar din Răşinari. Nu că vrem noi, românii obişnuiţi, ci c-o admiră de la înălţimea propriilor studii chiar lingviştii şi istoricii străini, cărora nu le putem reproşa subiectivitatea”. Şi nu pentru că vrem noi, românii obişnuiţi, limba română a intrat în patrimoniul imaterial UNESCO prin două cuvinte intraductibile: „dor” şi „doină”. Fondul principal de cuvinte este unul luxuriant: 170.000! Faţă de limba franceză, de pildă, cu 71.640. În 1878, la Montpellier, în Franţa, lui Vasile Alecsandri i s-a acordat, de către un juriu internaţional, premiul european pentru „Cântecul Gintei Latine”. Bine, după 1948, acesta a fost eliminat din manualele şcolare, încercându-se a se acredita ideea că limba română este de origine slavă şi nu latină. Iată, pe scurt, de ce limba română este un puternic instrument de păstrare a identităţii naţionale. Păi să-l păstrăm atunci!     

Facebook Comments