Pagini antologice de emigraţie

0

Potrivit unui mai vechi obicei de care nu mă pot lecui, în fiece dimineaţă, preţ de vreo două ore, fac revista presei. Uneori, îmi vine să-mi dau palme. Alteori, să mă felicit pentru răbdare şi alte ingrediente. Aşa am dat peste o construcţie gramaticală pentru care aş propune autoarei să ceară brevet de invenţie. South Sea şi mai mult decât atât: „(…) limba română are şi foarte multe influenţe slave, DEOARECE CĂ toţi vecinii României, cu excepţia ungurilor, vorbesc o limbă slavă”. Cât priveşte paginile, povestea Elenei, prin condeiul/tastatura Annei Caba, în Cancan, produce greaţă, milă, revoltă. Despre Elena, ştim doar atât, că e o româncă plecată la muncă în Italia, la Palermo. Avem alăturat fotografia. O blondă superbă, un chip angelic. Gândul mă duce la un distih din Carianopol: „O, ce mijloc dulce, tras ca prin inel!/ De eram ca râul o iubeam la fel…” Fără să cunoască italiana, femeia şi-a început activitatea la contesa Ana. Noroc chior, veţi spune. Trebuia să şteargă praful de pe frunzele plantelor de interior pe trei etaje de jur-împrejur. Să spele lenjeria intimă la mână (biata contesă bogată…), să servească la masă în picioare. Totul pentru 500 de euro şi mâncare pe sponci, „căci acasă la mine trăiam cu cartofi, aşa spunea fata contesei”. Ajunge apoi să lucreze pentru doi bătrâni extrem de zgârciţi. Hagi Tudose al nostru e un paliativ. Confesiunea e una în apă tare, scabroasă, neorealist-cinică. Şi antologică: „În prima zi de muncă, am găsit în baie pe rezervorul de apă de la wc, patru-cinci bucăţele de hârtie igienică şi, bineînţeles, le-am aruncat”. Dinamita: „Băbuţa se ştergea când făcea pipi o dată şi le mai folosea o dată, atunci i-am propus să le agăţăm afară pe frânghie în cârlige, a râs, s-a uitat încrucişat, dar nu a mai făcut gestul. Ea trebuia să facă pipi de trei-patru ori ca să tragă apa o dată”. Românii, ieşiţi din dictatură, ca şi bulgarii, polonezii etc., redescoperă lumea, fiecare pe cont propriu, cu beneficii şi pierderi. Florin Constantiniu ne-a lăsat, din 2011, „O istorie sinceră a poporului român”, „o viziune personală a trecutului nostru, departe de orice pretenţie de infailibilitate; o viziune călăuzită de dorinţa sinceră de a arăta ce a fost bine şi ce a fost rău în devenirea românilor ca naţiune şi stat”. O antologie sinceră a emigraţiei româneşti după 1989, „departe de orice pretenţie de infailibilitate”, în cu totul altă buclă, ar fi un reper necesar de conştiinţă naţională. „Sine ira et studio”, fără ură şi părtinire (Doamne fereşte!), pe limba strămoşilor noştri latini, s-ar contopi, acolo, destine, asumate, în numele mai binelui şi punerii la adăpost a zilei de mâine. Aspiraţie firească în contextul liberei circulaţii nu doar de mărfuri, ci şi de suflete.            

Facebook Comments