Click for Craiova, Romania Forecast
Reportaj | Numarul 400 | 3 Iulie 2013

Cum a ajuns mare Mori Török

Handbalista de legendă a Chimistului îşi aminteşte perioadele plăcute ale vieţii.

de Eugen Dinu

În sportul vâlcean modern, două sunt numele de referinţă pentru microbiştii de la poalele Capelei: fotbalistul Iancu Carabageac şi handbalista Mori Török. Nu că nu ar fi fost şi alţii, poate mai eficienţi şi cu mai multe reuşite la activ. Ci pentru că Iancu şi Morico au reuşit de fiecare dată să facă spectacol. Culmea, ambii veniţi de pe alte meleaguri în Râmnicu Vâlcea, despre Carabageac şi Török se vorbeşte şi acum, ambii sunt daţi exemple. Noul antrenor principal de la HC Oltenia, formaţie care va moşteni locul Olt-chimului şi va continua tradiţia handbalului vâlcean, are şi un procedeu care-i poartă numele în handbal. Este vorba de “pirueta Torok”, aruncarea de la 7 metri care ani la rând i-a fermecat pe vâlcenii ce umpleau până la refuz Sala polivalentă “Traian”.

 

Amintiri din copilărie

Mori Török, actuala Duca, s-a născut la 25 ianuarie 1959, într-o familie de oameni simpli, doi tineri plecaţi din satele lor la vârsta fragedă în cautarea unui loc de muncă la oras. “Mămica mea, Maria, a plecat de acasă de la vârsta de 16 ani, din satul Tamaşflău. A venit la Sfântu Gheorghe să muncească, s-a angajat la Fabrica de textile din oraş şi lucra în trei schimburi. Tăticul meu, de la Zagou, acolo s-a născut, la fel şi el, a plecat de tânăr, a venit la Sfântu Gheorghe, era lăcătuş mecanic, repara autobuze. S-au cunoscut la Sfântu. Tăticul meu, un bărbat înalt, peste 1,90, cu umeri largi, braţe puternice, ochi arzători, impresiona femeile din jur. A fost bărbat bine. Mămica, şi ea foarte atrăgătoare, avea în jur de 1,70, făceau o pereche excelentă. S-au căsătorit şi, la 19 ani, deja, m-au născut pe mine. Au primit două camere într-o baracă tip vagon, în care locuiau mai multe familii, parcă eram italieni. Ne-au mai dat şi o bucată de pământ în curte. Aici creşteam păsări, mai cultivam câte ceva. Exista o magazie din lemne pe care vara o foloseam ca bucătărie, dar iarna, fiind frig, făceam o cameră şi dormitor, şi bucătărie, şi baie. Asta era viaţa. Barăcile în care locuiam se aflau la marginea oraşului, aproape de râul Olt, cam un kilometru. Din poarta noastră şi până la râu era o pajişte pe care creştea iarbă înaltă. După ce o coseau, acolo încingeam toata ziua partide de fotbal sau ne jucam de-a v-aţi ascunselea şi altele. Cât am stat la barăci, a fost partea cea mai frumoasă a copilăriei mele, pe care nu am s-o uit niciodată, fiindcă m-am bucurat de libertate. Apoi, părinţii mei au făcut demersuri să li se dea un apartament, dar neavând cunoştinte, relaţii, au rămas doar cu promisiunea, iar în baracă nu mai puteam să locuim. Atunci, mama şi tata au început să strângă bani şi au cumpărat nişte pământ la marginea oraşului, aproape de staţiunea Vâlcele, pentru a-şi construi o casă. Aveam şi  grădină. Chiar din capul grădinii pornea un deal, aşa cum este Capela, dar mult mai lin. Iarna, când era zăpadă mare, ne dădeam cu sania. Casa a construit-o singur, cu ajutorul meu şi al mamei. Când am terminat clasa a XII-a şi casa era gata, pusă la punct, aveam şi eu camera mea”.

 

A rugat barza să i-o aducă pe surioara Edith

Sora lui Morico este, de asemenea, celebră, Edith Torok, actuala Matei. Mori îşi aminteşte cum îşi implora părinţii să-i aducă o surioară: “E adevărat că pe ea am crescut-o eu. Aici am o poveste interesantă. La barăci era o fată, prietenă de-a mea, care avea o surioară, Edith. Atunci mi-am dorit şi eu o asemenea surioară. Le-am spus părinţilor, dar nu m-au băgat în seamă, fiindcă nu se mai gândeau la un alt copil, având în vedere condiţiile în care trăiau. Într-o zi însă, pe pajistea de lângă baracă a venit o barză. Eu am văzut-o şi am alergat la ea să o rog să-mi aducă şi mie o surioară. Cum mă apropiam de barză, aceasta zbura şi se aşeza în alt loc. Eu după ea. Şi aşa m-am rătăcit. Când mi-am dat seama că nu mai ştiu să mă întorc acasă, m-am aşezat în iarbă şi am început să plâng în hohote. Între timp, părinţii mă căutau speriaţi prin tot cartierul, intraseră în alertă. M-a găsit un vecin care se întorcea de la pescuit. Şi atunci s-au hotărât să mai facă un copil. Datorită mie s-a născut Edith”. Mori şi Edith aveau să joace împreună ani buni la Chimistul şi să se stabilească în Râmnicu Vâlcea. Morico are acum un club de junioare care-i poartă numele, în timp ce Edith, căsătorită cu primarul interimar Ion Matei, este un cunoscut om de afaceri.

 

Cum a ajuns la handbal

Mori îşi aminteşte şi primii paşi în handbal: „Dintotdeauna am făcut sport. Mi-a plăcut să alerg, nu am fost o copilă statică. Nu aveam stare, efectiv, şi toată energia o consumam în jocurile colective cu mingea, îndeosebi fotbal. Când am mers la şcoală, am avut şansa să întâlnesc un profesor de educaţie fizică, Laszlo Zoltan, care avea specialitatea handbal. Având trei ore pe săptămână de educaţie fizică, am îndrăgit handbalul. Nu am realizat de la început că am chemare pentru acest sport, dar îmi plăcea. Paralel cu handbalul, până în clasa a VII-a, am fost şi la gimnastică sportivă. S-a făcut o echipă la şcoala generală formată din elevi din clasele V-VIII şi tot  timpul, de-a lungul  anului, aveam trei competiţii, primavara, vara şi iarna. Ne întâlneam cu celelalte şcoli, jucam tur-retur, veneau ele la noi, ne duceam noi la ele. A fost interesant. Văzând profesorul că suntem bune şi batem tot pe unde ne duceam, a început să ne antreneze şi în afara orelor de educaţie fizică. Speriasem oraşul, iar de invidie ne-au zis „ţărăncile de la Simeria”.

 

Ascensiune rapidă

Pentru Mori Török a urmat o ascensiune rapidă. A debutat în handbalul mare la Şcoala Sportivă din Sfântu Gheorghe, în anul 1974, a fost remarcată şi transferată de oficialii de la Ştiinţa Bacău, iar în 1982 a ajuns la Chimistul Râmmicu Vâlcea, la insistenţa unui tehnician de legendă, Constantin Pilică Popescu, cel care avea să spună după ani buni: ”Mori a fost un fenomen, nu ştiu când se va mai naşte o handbalistă ca ea”. La gruparea chimistă a câştigat trei cupe europene, Cupa EHF de două ori şi Supercupa Europei. A marcat în cariera sa la senioare 626 de goluri în 226 de meciuri. Mori e mulţumită de cariera sa, dar are şi câteva regrete: “Mi-aş fi dorit rezultate mai bune la naţională, să fi mers la Olimpiadă sau să fi obţinut o medalie la Mondiale sunt lucruri care îţi întregesc cariera. Chiar şi la club, visam măcar o dată la trofeul Ligii Campionilor. A fost o bucurie pe care am trăit-o însă prin sora mea, care l-a cucerit de patru ori cu Hypo. Mi-ar fi plăcut să mă fi născut câţiva ani mai târziu, să fi putut juca finala cu Viborg (n.r. pierdută de Oltchim acum trei ani)!”.

 

Muzeul Olteniei
Anticariat
Tomograf Slatina
Academia de Baschet Ionut Dragusin