Click for Craiova, Romania Forecast
Reportaj | Numarul 399 | 26 Iunie 2013

14 ore sub o banchetă de tren, în drumul spre Paris

Laurenţiu Purnichi povesteşte peripeţiile prin care a trecut pentru a-şi îndeplini visul de a ajunge în Occident.

de Eugen Dinu

Deşi este fiul unui om de fotbal celebru, Mihai Purnichi (organizator de competiţii la FC Olt şi Chimia Râmnicu Vâlcea, decedat anul trecut), Laurenţiu a visat dintotdeauna să plece în Occident. Revoluţia din 1989 l-a prins la secţia de galvanizare de la Metalo-Chimica. Imediat şi-a făcut paşaport, cu gândul la străinătate. Să nu mă înţelegeţi greşit, “aveam eu în cap încă din anii de liceu că trebuie să văd şi eu Occidentul... Alături de doi amici, îmi pierdeam zilele de weekend cu harta în mână făcând trasee. Eram inspiraţi de alţii care reuşiseră, dar ştiam că e riscant, era pe vremea împuşcatului. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am plecam din România de foame, nu o duceam rău, tatăl meu lucra la FC Olt, eram mai norocos ca alţii. Am plecat din curiozitate, voiam să văd şi eu cum e în străinătate”, spune Laurenţiu Purnichi. 

 

„Eram la poarta Occidentului”

Imediat după revoluţie, în iunie 1990, Laurenţiu a avut o primă tentativă de a forţa graniţele, dar a fost prins de grăniceri, alături de doi prieteni: „Voiam să trecem în Italia, pe la Trieste, dar nu aveam prea multe date şi ne-am «turnat» pe o fâşie din Iugoslavia. Ne-au trimis acasă”. Timp de doi ani a lucrat ca masor la FC Olt şi apoi a plecat din nou la drum, spre Occident. „Am cunoscut doi fraţi care voiau să ajungă în Italia. Nu aveam viză, normal. Ei aveau de Austria, eu deloc. Planul era să mergem împreună din Ungaria până la graniţa cu Austria, după care eu mă dădeam jos din maşină şi încercam să trec fraudulos. M-a reperat un câine de grănicer. in minte că s-au umplut trei autobuze numai cu români, ne-au trimis acasă. Eram la a doua tentativă nereuşită. Eram dezamăgit, îmi venea să urlu de ciudă, dar am avut noroc că nu mi s-a pus interdicţie pe paşaport şi, la opt ore după ce ajunsesem la Vama Borş, am plecat din nou, alături de trei români pe care-i cunoscusem în autobuzul de întoarcere. Am mers spre graniţa cu Slovacia, am trecut vama prin munţi. A urmat Cehia, pe care am traversat-o fără probleme şi am ajuns la Praga, unde se vorbea româneşte, nu-mi venea să cred. Stăteam în gară şi mă gândeam ce e de făcut, eram la poarta Occidentului la care visasem toată viaţa. Pe peron m-am întâlnit cu două românce, plecau la Paris să muncească. M-au întrebat dacă nu mă duc şi eu, normal că am acceptat pe loc. M-am ascuns sub o banchetă de tren unde am stat mai bine de 14 ore  fără să mă mişc. Auzeam controlorii vorbind fiecare pe limba ţării în care intram, iar când cel francez a trecut, am ieşit şi eu afară de sub bancheta. Simţeam că dacă mai stau 10 minute, nu mă voi mai putea mişca niciodată”.

 

„Ia 300 de franci şi spune-le la ai tăi că ai ajuns cu bine”

Impactul cu Parisul a fost ciudat pentru Laurenţiu: „Şi la Paris m-am întâlnit cu un român, după ce fetele cu care plecasem din Praga au mers la treaba lor. Omul m-a întrebat dacă ştiu pe cineva, dacă am unde să mă duc. I-am spus că nu. Mi-a dat 300 de franci şi mi-a zis: «sună-i pe ai tăi si spune-le că ai ajuns cu bine...». Apoi a plecat! Ştiam ceva franceză, fac parte din generaţia în care se studia intensiv limba pe care o uram efectiv, mă gândeam că niciodată nu îmi va folosi la ceva. Pe coperta manualelor din clasa a II-a şi până în a XII-a era imprimată poza Turnului Eiffel. Pe mine m-a terorizat poza asta. Când am ieşit din Gara de Est, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit după turn, ştiam că oriunde te-ai afla la Paris, îl vezi. Şi l-am văzut, era adevărat. Când am ajuns sub turn, am simţit un sentiment de împlinire, cred că fiecare om îl simte când e pentru prima dată la Paris”.

 

Suedia, via Marea Britanie

Laurenţiu Purnichi a stat doar nouă luni în capitala Franţei, după care a decis să plece din nou. „Mi-am dat seama că Franţa nu-i de mine şi în februarie 1993 ajungeam în Ramsgate-Marea Britanie! Am lucrat ca ajutor de bucătar, la spălat de vase, apoi ca muncitor asamblare podele la vestita Bibliotecă din Kings Cross-Londra. Am mai fost barman, instalator de antene TV şi distribuitor de colete, acolo am stat 5 ani. Niciodată nu am acceptat să plec de la un loc de muncă decât pe mai mulţi bani. Mi-am văzut de treaba mea şi nu am avut probleme.” Din 2002, vâlceanul trăieşte în Suedia, ţară pe care o consideră a doua casă: „Mi-am dorit o schimbare şi am făcut-o. În Suedia m-am acomodat repede, mă acomodez repede oriunde şi în orice condiţii, viaţa m-a învăţat. Ştiam engleza, 85% dintre suedezi vorbesc această limbă, asta m-a ajutat mult. Munceam câte opt ore la o firmă de prelucrare prin aşchiere, frezare şi strunjire, apoi mă duceam la cursurile de suedeză, după şcoală mai făceam curăţenie pentru a câştiga bani în plus. Plecam dimineaţa la 7 de acasă, mă întorceam la 12 noaptea. Faţă de Anglia, aici se găsea greu un loc de muncă şi când îl aveai trebuia să nu-l pierzi. Între timp, am ajuns să lucrez pe o freză automatică, asta fac şi acum şi nu îmi pare rău”.

 

„Îmi pare rău că nu am stat mai mult cu tata, în rest nu regret nimic”

Laurenţiu nu regretă aproape nimic din cei 21 de ani petrecuţi printre străini: „A fost visul meu să plec. Voiam să văd şi cealaltă faţă a Europei, cea capitalistă. Mă gândeam că voi sta 6 luni, apoi mă voi întoarce în România. Şi prima dată am revenit după 10 ani... Nu mi-a fost greu să mă despart de locurile natale, dar mi-a fost dor de ele, recunosc. Am avut tentative să mă restabilesc în România, dar fratele meu îmi spunea mereu să nu fac pasul acesta. Regret doar că nu mi-am petrecut mai mult timp cu tata... Oricum, niciodată nu mi-a fost ruşine că sunt român. Nu am avut probleme nici în Marea Britanie, nu am nici aici în Suedia. Aici e a doua mea casă, nu ştiu dacă mă voi mai întoarce definitiv în România. Pentru fiul meu, Luis, e prima casă, aici s-a născut, aici trăieşte. Sunt la curent însă cu tot ce e în România, la Vâlcea. Îmi iau informaţiile de pe internet, iar televizorul 90% stă pe programele româneşti. Cel mic vizionează desene animate dublate în română, acasă vorbim doar româneşte. Sângele apă nu se face. În ceea ce priveşte comunitatea românească, ea există, dar nu ne întâlnim, fiecare are un grup de prieteni şi ne ajunge”.

Muzeul Olteniei
Anticariat
Tomograf Slatina
Academia de Baschet Ionut Dragusin