Învierea din noi

Într-un fel sau altul, fiecare cetăţean al planetei e un Raskolnikov. Pentru cel care ia viaţa aproapelui său există lege. Ţinându-se cont de amănuntul că făptaşul dublei crime s-a predat singur, dar şi de alte circumstanţe atenuante, procesul s-a încheiat  cu o condamnare la opt ani de muncă silnică pentru personajul dostoievskian. Nu există însă lege pentru criminalii de pe planetă care „ucid” cu sânge rece tot ce e frumos în om. Că prin asta se sinucid şi ei, nu mai contează. Mă uit cu câtă lejeritate divorţează unii soţi, chiar şi atunci când între ei e un copil. Şi cum îl plimbă cu executor judecătoresc dintr-un loc în altul. Bărbatul îşi recapătă independenţa de odinioară, deşi nimeni nu l-a obligat vreodată să şi-o lepede. Independenţă pe care acum o bravează în faţa camerelor de televiziune, pentru ca spectacolul de circ să fie total. Şi femeia face acelaşi lucru, doar că se machează ceva mai strident, pentru a fi remarcată cât mai repejor de un mascul eventual şi mai feroce. Şi copilul?  Ei, creşte! Aşa e călcată în picioare iubirea şi e minimalizat „fructul iubirii”. Buna creştere, bunul simţ, toleranţa, înţelegerea, speranţa în împlinirea individului şi a cuplului biblic sunt şi ele ucise într-un fel. Pentru Raskolnikov, cuprins de remuşcare în această nouă etapă a vieţii sale şi călăuzit de Evanghelie, începe greul urcuş către o dragoste fără oprelişti, alături de Sonia: ”Oare poate, acum, credinţa ei să nu fie şi credinţa mea? Sentimentele, năzuinţele ei, cel puţin…” Cheia metamorfozei e una trecută prin asumarea păcatului şi prin flacăra iubirii de Dumnezeu, credinţa. Puţini scriitori au intuit, din acest punct de vedere, profunzimile trăirii, abisul şi misterul vieţii, „dedesubturile”, cum le spune Emil Cioran. Un duhovnic ne-ar învăţa că ruga adresată lui Dumnezeu e una firească şi necesară, nu însă şi suficientă. Statisticile dezvăluie un fapt cutremurător şi bizar, anume creşterea infracţionalităţii, în condiţiile în care accesul la biserică e total. A intra în „Casa Domnului” şi a te închina la icoane, mai şi strecurând ofrande băneşti în cutia milei, ca să vadă poporul, înseamnă pentru impostori şi hoţi iertarea obligatorie de păcate. Pentru ca, începând de a doua zi, aceştia să reia cu şi mai mult aplomb şirul nelegiuirilor. Divorţurile, de care pomeneam mai sus, mediatizate excesiv nu pentru educaţie, ci dimpotrivă, n-ar fi nimic. La modă, pe palierul de sus al comportamentului civic, sunt crimele odioase, cu autori dezaxaţi care, în goana lor nebunească după profituri nemuncite, îşi pierd cumpătul, li se întunecă mintea. Minciuna a ajuns la rang de virtute, ca şi egoismul exacerbat, ca şi dispreţul unor categorii sociale faţă de altele. Cu toţii se vor înfrupta copios din „trupul lui Iisus”, stabilind adevărate recorduri de râgâială şi constipaţie, căci sensul iniţiatic al mielului jerfit şi al vinului, al oului înroşit şi al cozonacului de Paşte s-a pierdut pe drum. Sfânta Lumină care pleacă de la biserică spre casă rareori atinge sufletul unui Raskolnikov simbolic, bogat poate la suflet, dar nevalidat de realitate. „Dar aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci. Aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri – cea scrisă aici s-a sfârşit”.