Cum şi-a păcălit moartea o vâlceancă

Fosta angajată a Poştei Române, Dana Din, ar putea să fie, neîndoios, eroul principal al unei cărţi despre supravieţuire. A muncit trei ani într-o bază americană din Irak, unde a reuşit să se acomodeze cum nu se putea mai bine, dar a învins şi cancerul, după nu mai puţin de 22 de operaţii dureroase şi costisitoare. În plus, a trecut şi peste două atacuri cerebrale, ultimul în luna februarie a anului trecut. „Nu am dezarmat niciodată, am avut încredere în Dumnezeu. Nu ştiu de ce toate belelele s-au pus pe mine, dar nu mă las. Sper ca într-o zi să fiu ca înainte, să pot face mâncare, să pot merge şi să mă pot mişca normal”, spune Dana.

12 ani de luptă cu boala secolului
Prima problemă medicală a Danei Din a fost în 1994, un atac cerebral de care a trecut rapid: „Am avut ceva supărări în acea perioadă, probabil că ele au fost cauza. Problemele au fost pe partea stângă. Eram tânără, mi-am revenit rapid. Mai mult de câteva luni nu mi-a luat recuperarea. Aproape că am şi uitat de această problemă”. Acum mai bine de zece ani, Dana a început o altă bătălie dificilă, cea împotriva bolii secolului, cancerul, pe care l-a învins: „În 2000 am fost depistată cu acest cancer. Mă simţeam rău, mă durea sânul, am fost la un control la Vâlcea şi m-au trimis de urgenţă la Bucureşti, la Fundeni. Mi s-a spus că este benign şi pe 3 mai am suferit prima intervenţie chirurgicală. Mi s-a scos jumătate din sân, dar peste câteva luni a recidivat. Din nou mi s-a spus că este benign, că nu se extinde. Şi tot aşa, făceam zeci de drumuri la Bucureşti, vă spun sincer că la un moment dat nici nu mai aveam bani de drum. Câte intervenţii chirurgicale am avut în 10 ani? Le-am numărat, sunt 22! Am avut noroc că la Vâlcea am găsit un medic extraordinar, pe domnul Câmpeanu. M-a ajutat mult şi m-a scutit de multe drumuri la Bucureşti. Şi tot dânsul m-a sfătuit să merg la Cluj-Napoca, în 2010, atunci când durerile mi-au revenit. Două săptămâni mi s-au făcut analize. În momentul în care specialistul m-a chemat în birou, alături de soţul meu, mi-am dat seama că nu e de bine. Mi-a spus sec că am un cancer agresiv. Nu m-a deranjat cuvântul cancer, de zece ani mă obişnuisem cu el, dar am ştiut că dacă e agresiv, deci malign, nu belign, cum mi se tot spusese, puteam să mă duc rapid, în câteva luni… Am suferit ultima operaţie, mi s-a scos tot sânul şi m-au trecut pe citostatice. Aşa am învins eu cancerul. Că l-am învins e mult spus, încă mă lupt cu el”.

„Moartea domnului Lăzărescu” – varianta Vâlcea
Cum un necaz nu vine niciodată singur, Dana Din avea să mai primească o lovitură la începutul anului trecut: „Ştiu că am fost la Cluj pentru penultima şedinţă de citostatice. M-am întors acasă. M-am simţit nu foarte bine sâmbătă şi duminică, iar luni nu m-am mai trezit… Am suferit un nou accident vascular, probabil cauzat de citostatice. A fost crunt, auzeam tot ce se vorbea în jurul meu, dar nu puteam să vorbesc şi nici să mă mişc. Este o experienţă pe care nu o doresc la nimeni. Practic, eşti între viaţă şi moarte”. Dacă aţi văzut filmul „Moartea domnului Lăzărescu”, atunci vă puteţi da seama cu exactitate prin ce a trecut soţul Danei, Viorel Din, în ziua de 28 februarie a anului trecut: „Ce să fac, am sunat la salvare, Am aşteptat-o, am plecat la urgenţe. Acolo mi s-a spus că cel mai probabil a intrat în metastază şi că nu este de competenţa lor. M-au trimis la oncologie, la maternitate. Acolo au zis că nu pot face nimic, să mergem la Cluj unde a fost operată de cancer. Am sunat, credeam că o să fim nevoiţi să mergem acolo. Mi s-a spus că nu poate să fie metastază şi că oricum drumul e mult prea lung şi poate nu rezistă. M-am dus din nou la urgenţe şi m-am rugat de ei ca de Dumnezeu să o primească. Am găsit un neurolog care m-a înţeles. Au pus-o pe perfuzii şi au descoperit că este accident vascular, nu metastază. Cât ne-am plimbat între spitale cu ambulanţa? Ore bune, ore care mi s-au părut zile…” Timp de o lună a stat imobilizată în pat, apoi s-a deplasat cu ajutorul unui cărucior pe care l-a lăsat pentru un baston după alte câteva săptămâni. Acum se deplasează fără ajutor pe distanţe mici, dar speră să redevină un om normal în scurt timp: „Probabil că sunt recuperată în proporţie de 50%. Încă nu am mobilitate la mâna şi la piciorul drept. Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi reuşi să trec şi peste această încercare. Îmi doresc să pot merge normal, să pot găti, ce dor îmi e să gătesc! Am noroc cu un soţ minunat care a fost alături de mine în permanenţă. Un sfat pentru cei care trec prin ce am trecut eu? Să nu dezarmeze, cancerul câştigă dacă îţi pierzi optimismul şi încrederea în sine!”

Trei ani în Irak
„De ce m-am dus în Irak deşi eram bolnavă de cancer? Păi, de ce credeţi? Aveam nevoie de bani. V-am spus că la un moment dat nu mai aveam nici pentru drumurile la Bucureşti. În plus, ne doream şi noi să avem condiţii la casă. Nu aveam apă curentă, nu aveam de niciunele...”, de aceea a ales să se angajeze la o bază americană din Irak, unde a stat fix trei ani. „Cum de am ajuns acolo? O prietenă se dusese de câteva luni, am zis să încerc şi eu. Am depus actele, dar nu mi-am pus mari speranţe. Am zis: ce o fi, o fi. După doi ani, am primit un telefon că am fost acceptată. M-am dus, am luat viză pentru zece ani şi, pe 12 decembrie 2006, eram la Houston pentru analizele medicale. Mi-au găsit nivelul potasiului foarte scăzut şi înainte de Crăciun eram înapoi acasă. M-am dus la spital. Au dat din umeri, la noi nu se fac astfel de analize. M-am dus la Spitalul Militar, acolo mi-au spus să nu mai plec. M-am rugat de ei, până la urmă mi-au dat o doză-şoc. În martie 2007 m-am întors la Houston, am repetat analizele, au fost o.k. şi am plecat în Irak. Acolo, în baza americană, am găsit de fapt un adevărat orăşel. Erau străzi, erau magazine, piscine, saună, restaurante, cinematograf, oameni de toate felurile. Engleză înţelegeam, ştiam să scriu, dar nu mă puteam exprima. În prima zi, şeful de birou a constatat dificultăţile mele de comunicare în limba engleză şi m-a trecut pe o listă să fiu transferată la altă bază. Pe cât de uşor i-a fost să ia decizia, pe atât de greu i-a fost să mă scoată de pe lista aceea, după ce a văzut că am rezolvat un teanc de acte în numai câteva ore. Şi acolo am rămas trei ani. Veneam acasă la fiecare 4-5 luni, stăteam câte două săptămâni. Am prins şi un Revelion, am prins multe Zile ale Recunoştinţei, care m-au impresionat. Credeţi că am scăpat de ghinioane acolo? Nu! După şase luni, am fost nevoită să mă întorc în ţară să mă operez la rinichi, tot la domnul Câmpeanu. Cum m-am luptat cu cancerul în Irak? Cum am putut, drenările, de exemplu, mi le făceam singură, învăţasem procedura în atâţia ani… Tot singură mă pansam şi aşa m-am luptat. Una peste alta, au fost trei ani dificili, aşa departe de casă… Dar a fost şi frumos, am vizitat palatul lui Saddam Hussein de la Bagdad, am văzut şi celebrul lac unde se spunea că ţinea crocodilii şi unde-i arunca pe trădători. Am fost şi la Houston, şi la Dubai, unde am făcut escale spre Irak. Nu ştiu dacă voi mai ajunge vreodată pe acolo, cine ştie…Ţin legătura cu mulţi dintre colegii din Irak, mai vorbim la telefon”.