Nu trageţi în Nasty!

Eram bucureştean de conjunctură în 1972, când România întâlnea Statele Unite în ultima ei tentativă de a-şi adjudeca Salatiera de Argint. Am fost pe Arenele Progresul, aş putea spune, aşa cum primii fotbalişti români care au traversat Atlanticul pentru un mondial au spus cu mândrie „Am fost şi noi pe Conte Verde”. Cu deosebirea că Arenele erau mult mai mici decât un vapor de primă jumătate a secolului XX. Că alde Stan Smith, care aducea frapant cu naistul Petre Barbu (apropo, pe unde-o mai fi craioveanul nostru?...), ne-au dat, în acea finală De Vis, cu vaporul în cap, e altceva.
O „contribuţie” însemnată în ratarea performanţei de către Ilie Năstase şi Ion Ţiriac a avut-o primul, care a jucat dezastruos, cum nu-l mai văzusem. Toată neputinţa şi-a vărsat-o pe vlăjganul blond de partea cealaltă a fileului, necruţându-l nici pe arbitrul de scaun pentru nişte decizii la limită. Ba chiar şi pe o parte a miilor de spectatori care se foiau şi oftau cu năduf la fiecare nereuşită a sa. Dacă vreţi, a lui Nasty, întrucât cel mai talentat tenismen român de-a lungul timpurilor se internaţionalizase în turneele de Mare Şlem, între care Roland Garros şi Wimbledon. Nasty, „Răutăciosul”, pentru procedee care îi justificau porecla.
Ne subordonase pe toţi cu flerul lui, mai ales că tenisul de câmp, pe lângă alte sporturi, era comentat de inegalabilul Cristian Ţopescu. Atunci, în ’72, Nasty pusese însă între dinamica finalei şi dinamica sa fizică un zid greu de escaladat. În zadar încerca Ţiriac să-l echilibreze mental şi să-l readucă în formă. Nihil! Bârfa capitalei găsise pe loc şi nodul în papură. Cu o săptămână înaintea marii finale de pe Arenele Progresul, Ilie ar fi dat fuguţa până la Paris pentru o aventură sentimentală.  
Cu câte femei răsturnate se laudă astăzi, înclin să le dau dreptate suspicioşilor. Pentru prima oară mă „supărasem” crunt pe Ilie. Într-un fel, încă nu mi-a trecut. Când mă uit la sârbi, care au izbutit să înhaţe Salatiera, îmi revin în memorie acele finale de coşmar (trei la număr). Nu sunt convins, forţând până la rupere comparaţia, că Djokovici e mai înzestrat nativ decât a fost Năstase. Poate cu mai multă transpiraţie în tricou, ceea ce confirmă regula.
Dincolo de dramatismul partidelor, Ilie şi-a etalat, firesc, stilul inconfundabil, de boem al Bucureştiului, nonşalanţa şi personalitatea. „A jucat tenis cântând”, scria despre el Ioan Chirilă. Turneul Campionilor -  unde a triumfat de 4 ori - , Roland Garossul, dar şi Wimbledonul (ce finală cu Borg!) l-au adus şi readus mereu în atenţie. Nonconformist prin vocaţie, prefera să piardă spectaculos, ridicând tribunele în picioare, decât să câştige anost. E chemat şi astăzi printre veteranii tenisului ca să asigure spectacolul. Dacă e să-i nominalizăm pe cei mai mari sportivi ai României, Ilie Năstase completează fericit cele două laturi pe care le reprezintă triunghiul de aur cu Nadia şi Hagi. Unii ziarişti îi reproşează ieşirile necontrolate, care îi scad nota la purtare. Asta e regula jocului în media. Era greu de controlat şi la fileu. Nu trageţi în Nasty! Celebrităţile se comportă după tipicul şi regulile pe care şi le impun singure. Alţii reacţionează şi mai grosolan, dar nu moare nimeni din asta. Altfel, cei ce împing lumea s-ar pierde printre manieriştii de rând.