Anul Caragiale

Academicianul Eugen Simion a propus Parlamentului „Anul Caragiale”. Proiect deloc inedit, dar cât se poate de potrivit şi asta spre cinstea patronului nostru spiritual. Spre cinstea noastră, în definitiv, a celor care îl slujim cu osârdie. Adrian Ursu, slătinean de-al meu, a avut ideea de a alătura unor secvenţe din „O scrisoare pierdută”, în regia lui Sică Alexandrescu, secvenţe politicianiste din vremea de azi. Cu Emil Boc înfruntându-i de la distanţă pe Caţavencu şi Farfuridi. Adrian Ursu a realizat involuntar ceea ce numim „teatru în teatru”. Palide neasemuiri, puternice asemănări. Comic de situaţie şi comic de limbaj cât cuprinde. Îl ascultam pe premier în monologul ceaiului sau al lopeţii, rânind pe sub muntele alb în numele „ţărişoarei”, şi ce mi-am zis. „Anul Caragiale” nu are nevoie de nicio aprobare. „Anul Caragiale”, în toată splendoarea lui, mărşăluieşte pe sub ochii noştri. Clipă de clipă, zi de zi. „Enteresul şi numai enteresul” este eticheta parveniţilor de toate culorile politice. „Ţărişoara”, în schimb, în numele căreia se sufocă, pentru că „vor progresul cu orice preţ”, a ajuns la fabuloasa datorie externă de 100 de miliarde de euro. Cum? Conducând prost, trăgându-şi ei profiturile şi împingând necazurile către „talpă”. Deszăpezirea la care asudă Emil Boc e de patru-cinci ori mai scumpă decât în Norvegia, acolo unde iarna ţine o jumătate de an. Şi de zece ori mai ineficientă. Dovada vie este că au murit oameni, unul dintre paradoxurile cinice de care poate nu vom scăpa niciodată. Cum nu scăpăm de numărătoarea prin adaos a lui Ghiţă, în oglindă cu numărătoarea prin adaos a Robertei. Dincolo erau steaguri, dincoace sunt voturile contra pensionarilor amărâţi, „curat constituţional”. „Dacia Felix”, care nu e nici a lui Voiculescu şi nici a lui Băsescu, a descris în timp un arc de cerc pur şi simplu cosmic pentru a ajunge nava trasă la mal în anii furtunoşi de recesiune şi criză. Vai de cei scăpaţi în adânc, vai de cei scăpaţi afară. „Ne-am săturat de voi, plecaţi!” sau „Nu se mai poate!”, cu sublinierea „Vă rugăm să ne scuzaţi/Nu producem cât furaţi!”, bate în dramatismul lor orice „revoluţie, soro”. Caragiale, cel însetat la Berlin de bere şi muzică, ştie să şi lăcrimeze. De-ar mai trăi, ne-ar plânge, de-a dreptul, de milă. Ultimele sondaje îl desemnează pe Regele Mihai în fruntea politicienilor, ca încredere. Ceva care cade ca un trăsnet în ograda Cotrocenilor, unde exersează preşedintele-jucător. Se întoarce monarhia, cumva? Imposibil din punctul de vedere al jurisdicţiei unei Republici Demagogice şi Corupte până în prăsele. După ”somnul cel de moarte”, ne trezim, în fine. Datori vânduţi şi cu trădare de ţară (se pregăteşte Roşia Montană), dar şi cu o evaziune fiscală record, de 15 miliarde de euro. Guvernul zice că e incapabil nu de a o stârpi, ceea ce ne-ar coagula financiar, ci de a o diminua drastic. Nu deţine instrumentele de control necesare. Curat murdar! Parlamentul, care nu se poate să n-aibă în cap proverbul cu funia din casa spânzuratului (sau din Casa Poporului), n-are a face dacă se abţine de la vot. „Anul Caragiale”, dincolo de simbolistică, nu e doar 2012. Nici 2013. Caragiale continuă să fie actual, prin asta perpetuu, pentru că năravurile magistral incriminate de el refuză cu obstinaţie să apună.