Vasile Mihalcea şi-a pierdut mâna dreaptă după un accident rutier în Ungaria.

 A jucat fotbal la multe echipe din campionatele judeţene din Vâlcea şi încă se mai bagă la câte o „miuţă”, chiar dacă nu mai are mâna dreaptă, în urma unui accident rutier groaznic petrecut în Ungaria. „E drept că am rămas fără mâna dreaptă de la cot în jos şi că e destul de riscant să mai joc fotbal, dar nu mă pot abţine. Fotbalul e viaţa mea” spune Mihalcea, un suporter înfocat al formaţiei bucureştene Steaua.

„Totul a durat câteva secunde…”
Preşedintele vâlcean îşi aminteşte în amănunt întâmplarea de acum aproape doi ani: „În martie 2010 am plecat în Italia, alături de un coleg. Noi făceam transport de persoane. Aproape de Budapesta, pe autostradă, cred că 30 de kilometri mai erau, să fi fost ora 2, poate 3 noaptea. În mod normal, trebuia să trec eu la volan, să-l schimb pe coleg, dar am convenit să mergem până la o benzinărie, unde se putea şi mânca, vezi, soarta… Eu eram în dreapta, încercam să mă odihnesc, nu adormisem şi am simţit cum maşina a luat-o spre dreapta. Mi-am dat seama imediat că se întâmplă o nenorocire. Am văzut cum mergeam paralel cu balustrada, aproape că o atingeam. M-am speriat, am pus mâna pe volan şi am încercat să redresez maşina, am făcut stânga. Am ieşit în faţa unui tir care ne-a lovit. Ne-am răsturnat, am ajuns undeva în mijlocul autostrăzii, ne-am lovit şi de parapet. Tirul ne-a lovit din nou şi cam asta a fost totul. Nu ştiu, sincer, când mi-am pierdut mâna dreaptă, eu m-am trezit fără… Cred că totul a durat câteva secunde, vă daţi seama că mie mi s-au părut ore. Am conştientizat că văd moartea cu ochii”.

„Palma mâinii era intactă”
„Eram conştient şi nu simţeam dureri mari. Aveam tendinţa să dau cu picioarele în parbriz şi să ies din maşină, să-i ajut pe ceilalţi oameni să iasă. Nu ştiu exact cine m-a scos. Am stat câteva secunde în picioare, sincer mă bucuram că trăiesc. Eram ameţit şi am stat jos acolo. Apoi am aflat de fapt cine m-a salvat. Era un cetăţean ungur care vorbea şi un pic de română. Conducea şi el pe autostradă, a văzut accidentul. El m-a scos, mi-a pus un garou. Mâna nu mai era din momentul impactului, nu ştiu când a fost retezată. Ori la impactul cu balustrada, ori când ne-am răsturnat… Am văzut apoi pozele, nu m-am putut uita decât la 2-3 poze. M-am cutremurat. Antebraţul era distrus, dar palma era intactă, nici măcar o zgârietură. Apoi a venit ambulanţa, am fost dus la spital, am fost operat de urgenţă, m-am trezit a doua zi în jurul prânzului. Atunci am realizat că nu mai am mâna dreaptă şi că voi rămâne cu acest handicap toată viaţa. Mi s-a spus că mâna nu mai putea fi salvată. Probabil că aşa a fost… Nu aveam cu cine vorbi, apoi a venit pe la mine băiatul care a condus maşina. El a scăpat mai uşor, doar o lovitură la cap. Am stat acolo două săptămâni”.

„Mi-am impus să nu mă gândesc la accident”
„Cât timp am stat în spital mi-am pus ordine în gânduri. Mi-am impus să nu dezarmez, să nu cedez psihic. Mi-am dat seama că sunt singurul bărbat din casă, eu mai am două fete. Mi-am dat seama că tot în mine va fi baza şi că nu am ce face, că trebuie să merg înainte. Dacă mă credeţi, nici măcar nu am avut coşmaruri cu accidentul. Niciodată nu am avut şi ştiţi de ce? Pentru că mi-am impus să nu mă mai gândesc la ce am păţit şi să iau viaţa aşa cum este ea, să-i mulţumesc lui Dumnezeu că nu am murit. Familia a fost anunţată de cei de la spital. Am încercat şi eu să vorbesc cu ei la telefon, dar nu am putut. Când o sunam pe soţie, mă apuca plânsul instantaneu”. Vasile Mihalcea nu a renunţat nici la şofat, şi-a cumpărat o maşină cu cutie automată la care a făcut şi câteva adaptări: „Merg regulamentar, nu am probleme. E posibil însă ca un echipaj de poliţie să ajungă la concluzia că adaptările nu sunt conforme cu handicapul meu şi să mă amendeze. Îmi asum riscul, nu am ce face, trebuie să mă deplasez. Am maşina de o jumătate de an şi am parcurs deja 50.000 de kilometri”.

20.000 de euro pentru o proteză
O proteză obişnuită, care e utilă numai din punct de vedere estetic, l-ar costa pe Vasile Mihalcea în jur de 2.000 de euro. Costurile cresc considerabil în cazul unei proteze eficiente, cu senzori acţionaţi de muşchii braţului, ajung undeva la 20.000 de euro. „Mi s-a explicat că va trebui să fac multe antrenamente, să am mare voinţă pentru a putea folosi o astfel de proteză performantă. Mi-ar plăcea, normal, problema e că nu am aceşti bani. Şi dacă ar fi să-i pot strânge, printr-un miracol, garanţia ei este de numai un an, apoi se asigură service contracost. Eu visez să fac rost de o proteză care să mă ajute să folosesc şi mâna dreaptă, poate într-o zi o voi avea, cine ştie. Speranţa moare ultima. Poate nu mă credeţi, dar aproape pe fiecare zi simt că am mâna, mă mănâncă palma mâinii drepte sau un deget, uneori simt că mi se strânge. Am vorbit cu un doctor şi mi-a spus că e normal…”

„Nu am îndrăznit să apelez la Gigi Becali”
„Sunt stelist de când mă ştiu. Am fost la majoritatea meciurilor internaţionale, şi cu Larnaca am fost. Acum depind de alţii, vă daţi seama că nu pot merge singur, am nevoie de ajutor, la condus, la tot. În plus, o deplasare la Bucureşti, pe cont propriu, e costisitoare. Acum am 650 de lei pensie, cu tot cu cea de handicap, şi am muncit 27 de ani… Nu m-am dus la Gigi Becali să-i cer ajutorul. Nici nu ştiu cum pot ajunge la dânsul şi, oricum, îmi dau seama că are multe pe cap, că mulţi oameni îi cer ajutorul. Normal că nu aş refuza un ajutor şi mă gândesc numai la proteză, nu la altceva. M-am gândit să le cer băieţilor de la Vâlcea care joacă la Steaua numărul patronului, să-i spun păsul meu, dar eu ştiu, mă va crede, va avea timp de mine, mă gândesc să nu-l supăr. Pe mama lui Raul Rusescu şi pe tatăl fraţilor Costea i-am transportat în Italia cu microbuzul. Raul juca la Urziceni, Mihai şi Florin la Craiova. Mă bucur că toţi trei au ajuns la echipa mea de suflet şi sper ca ei să fie pe teren şi eu în tribună la finala Europa Ligue”.