La cota de avarie

Ce am luat pe mere cu Buducnost, am dat pe pere cu Itxaco. Ne-am chinuit să le batem pe muntenegrence, la Râmnicu Vâlcea, aşa cum ne-am „chinuit” să pierdem la Navarra. Ne-am „chinuit”, iar ghilimelele ar putea lipsi. Pentru că nu e la îndemână să controlezi cu lejeritate trei sferturi de partidă, uneori chiar şi la şase goluri diferenţă, şi să pierzi în ultima secundă, dar să pierzi. Rememoraţi involuţia „galacticelor” de la Oltchim pe turnanta de maximă jenă cu Itxaco şi aveţi un material didactic bun de predat inclusiv la Academia de handbal a Anjei Andersen, despre cum se face praf un meci de Liga Campionilor, aparent incasabil. Atunci când Valentina Elisei îşi iese din mână, când Nechita se precipită şi când Neagu trage „greşit” la poartă, în sensul că înscrie. Cea mai valoroasă handbalistă a lumii în 2010 atât a avut „voie” să marcheze, un gol, pe durata celor două partide susţinute în ligă. Să n-o uităm pe Talida, spectatoare la trasoarele expediate de Emilia Turey şi Barbosa, „eleva” de odinioară a Marianei Târcă. O, ce bine i-ar fi prins şi Anjei Andersen! Mai ales după introducerea în teren a Emiliei, care s-a mişcat într-un picior, celălalt fiind bandajat, sistemul defensiv pus la punct de stafful tehnic al vâlcencelor s-a năruit. Antrenoarea Oltchimului a părut surprinsă la început de cotitura evenimentelor, apoi depăşită. Impresia este că danezei i-a lipsit cântarul  farmaceutic la evaluarea şansei de a-şi apropia succesul, dacă nu cumva a privit-o de sus pe Itxaco. Spaniolele şi-au recâştigat pas cu pas aplombul punctând atent, neiertând nimic nici de la 7 metri. Pe final, ne-a stat ceasul, cum se spune, dar ideal ar fi fost ca blestematul de cronometru oficial să se fi oprit măcar cu o secundă mai devreme, la scorul de 25-25. Din construcţia ce se anunţă a fi de durată pe planşeta de serviciu a Anjei Andersen s-a şters, odată cu această înfrângere, şi ceva din optimismul ei programat. E nevoie de multă răbdare pentru a se face uitată drama spaniolă, cuiul odată înfipt în mentalul jucătoarelor se scoate greu. Iar la orizont se arată o altă încleştare, cu Krim Ljubljana. Practic, timp de experimente nu mai este. Să ne înţelegem: Oltchim, care e un nume, nu a ajuns să se caute la medic pentru a-şi afla parametrii de supravieţuire în handbal. Noua sa antrenoare,  profesionistă desăvârşită, a intuit că această echipă, cea mai iubită din România, ar putea fi  precum FC Barcelona de azi în fotbal. Dar să nu devenim onirici.

Slovenele de la Krim, deţinătoare ale Ligii Campionilor, nu concep să nu se califice în semifinalele competiţiei. Şi ele sunt un nume. Duminică, la Râmnicu Vâlcea, vom fi martorii unei bătălii pe viaţă şi pe moarte din care nici Nostradamus n-ar şti ce iese. După două runde, fiecare echipă din grupa de calificare a acumulat 2 puncte. Au reintrat în cărţi Buducnost, deloc surprinzător, şi Itxaco, destul de surprinzător. Mizăm pe unitatea de grup, dar şi pe sclipirile lucrative ale lui Ozel, Elisei, Nechita, Maier, Fiera. Mizăm pe „reinventarea” pivoţilor Stanca şi Manea, care la rândul lor au hrănit jocul de handbal. Mizăm, în fine, dar nu în cele din urmă, pe Cristina Neagu aşa cum o ştim. Mai sus de locul prim în handbal nu se poate, decât într-o altă viaţă – de felină domestică. Ceea ce nu e cazul. Olt-chim, ca entitate, e la cota de avarie. Iar mai jos de atât, oricât de poleite cu aur i-ar fi
perspectivele, de asemenea nu se poate.