Cântec pentru mama lor

Constantin Tănase, strălucitul reprezentant al genului revuistic, a murit în 1945. De la el ne-a rămas catrenul „Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!/E sloganul cunoscut,/Iarăşi am votat ca proştii,/Şi cu asta ce-am făcut?” Păi ce să facem –  răspundem peste uluca vremii –, decât că mergem şi azi la vot, acolo unde, potrivit obiceiului, îi schimbăm pe „ai noştri” cu alţi „ai noştri”.
De la moartea lui Tănase au trecut 66 de ani. Au venit ruşii, au plecat ruşii. Au venit comuniştii, au plecat comuniştii. Au venit ceilalţi – un hibrid ciudat de cripto-comunişti şi capitalişti pârâţi – , care însă nu au mai plecat. Atât doar că s-au rotit ba în opoziţie, ba la putere. Cu efect de fiecare dată acelaşi: „Iarăşi am votat ca proştii!” Moştenirea înaintaşilor nu e chiar vorbă în vânt şi, la 66 de ani după Constantin Tănase, ne gâdilă urechile acest mereu actual „Cântec pentru mama lor”, zis de Victor Socaciu. Cândva, mă aflam în sala mare a Casei de Cultură a Sindicatelor din Slatina, unde tocmai se încheiase o ediţie a unui concurs naţional de poezie şi urmau recitalurile artistice. La microfon, Victor Socaciu, care aproape răguşise, relua de zor: „Bună ţară, rea tocmeală,/mama ei de rânduială,/ăia hoţi, ăştia hoţi,/mama lor la toţi!...” Dacă, atunci, la Slatina, ar fi înviat maestrul, ar fi fost sigur că se află cumva prin 1946 sau 1947, minus provocarea cu „davai ceas, davai palton”. Într-atât de asemănătoare păreau epocile puse faţă în faţă de cantautor. Poate doar pe Socaciu să-l fi dovedit mai greu şi doar după o scurtă curiozitate printre spectatori, în majoritate elevi aparţinând liceelor urbei. Aceştia, ca la un semn, au sărit din fotolii  de am crezut că le vor face praf, ţinând-o aşa: „Pleacă-ai noştri, vin ai noştri,/noi rămânem tot ca proştii,/ăia hoţi, ăştia hoţi,/mama lor la toţi!...” Că până la urmă şi Victor Socaciu a devenit parlamentar, e o altă poveste. Dar am stat atunci şi am socotit. Aceşti tineri abia văzuseră lumina zilei la revoluţie, încât s-au trezit pur şi simplu în plină tranziţie spre capitalism, oricum în libertate şi democraţie, în cinste şi adevăr. La vârsta când ar trebui să descopere primele iubiri, iată că descoperă primele şi eternele nedreptăţi din partea politicienilor: „Ăia hoţi, ăştia hoţi,/mama lor la toţi!...” Frumos compliment la adresa celei mai delicate fiinţele umane, care, pentru aşa ceva, s-ar cuveni să le mulţumească tuturor fiilor aleşi. Printre atâtea realizări de răsunet ale regimurilor succedate la putere după 1989, se numără, ca subiecte încă fierbinţi, corupţia şi evaziunea fiscală, generatoare de mari inechităţi sociale. „Reafirm toleranţa zero a guvernului faţă de corupţie şi evaziunea fiscală”, declară primul-ministru. Sigur că, decât niciodată, e bine şi mai târziu, dar de ce nu la cald? Peste tot, indiferent de natura răului, e infinit mai uşor să previi decât să tratezi. Mlădiţa hoţiei endemice din primii zori postrevoluţionari numără în prezent 21 de primăveri, a ajuns arbore genealogic. Se spune că până şi pâinea noastră cea de toate zilele, cu incantaţia ei către Dumnezeu, conţine 25 la sută făină şi 75 la sută evaziune. Astfel că întoarcerea la „Cântec pentru mama lor” sună mai mobilizator decât imnul. Cu asta trebuie să-şi înceapă programul zilnic televiziunea publică. La fel, prima oră de şcoală la Slatina şi în toată ţara. În faţa Palatului Cotroceni, a Palatului Victoria,  a Parlamentului, a hoardelor de vile ridicate în dispreţ de vameşii proteguitori ai râvnitului Spaţiu Schengen: „Ăia hoţi, ăştia hoţi,/mama lor la toţi!...”