Un vâlcean şi-a transformat prăşitoarea în automobil

Nicolae Duică, din comuna Popeşti, judeţul Vâlcea, va împlini peste câteva zile 62 de ani şi până acum trei ani a dus o viaţă obişnuită. A muncit ca mecanic şi lăcătuş mecanic şi a fost apreciat la locurile de muncă pe la care a trecut. A fost pentru o perioadă şi în Sahara şi a ieşit la pensie: „Am 700 de lei de la stat. E puţin, dar ce să fac? M-am descurcat bine până acum. Mai are şi soţia 450 şi noi nu avem nevoie de lux”. Nenorocirea de a-şi pierde piciorul nu l-a demobilizat, ci i-a stimulat creativitatea. Aşa că şi-a transformat prăşitoarea în automobil.

De trei ani fără piciorul stâng
În anul 2007, viaţa a luat o întorsătură nefericită pentru Nicolae, care şi-a pierdut un picior: ”Normal că nu voi uita niciodată această întâmplare care mi-a schimbat viaţa. Era pe 8 august, acum trei ani. Am plecat cu căruţa şi calul în pădure, alături de soţia mea, să aducem lemne. Aşa e românul, se gândeşte din timp la iarnă, nu lasă totul pe ultimul moment. Aveam o iapă rea, îi ştiam mendrele, era rea, dar mă descurcasem mereu cu ea. De câte ori o duceam în pădure, făcea urât. Se speria de ceva mereu, ba o înţepau muştele şi ţânţarii, ba se speria de mistreţi sau mai ştiu eu de ce. Am încărcat căruţa, am pus trei frâne, am zis să mă asigur ca de obicei şi să ajungem uşor, uşor, acasă. Am trecut cu bine o coastă periculoasă, dar la a doua s-a întâmplat nenorocirea. Iapa s-a speriat, a luat-o la sănătoasa, lemnele au blocat frâna şi nu am mai putut stăpâni situaţia. Soţia mea era în spatele căruţei, nu a putut face nimic. Pentru câteva momente m-am gândit, am analizat situaţia şi apoi am sărit. Piciorul stâng a fost prins sub căruţă şi am fost târât mulţi metri. Mi-am dat seama că este grav. Pantalonii erau făcuţi praf, adidasul tot aşa. M-am oprit într-un şanţ, plin de sânge. Soţia şi un vecin au chemat salvarea şi am plecat cu o maşină, cu un vecin, spre Râmnicu Vâlcea. Ne-am întâlnit cu salvarea la Slăviteşti şi apoi am fost dus la spital. Doctorul Barna mi-a spus că nu se mai poate face nimic şi piciorul stâng mi-a fost amputat. Nu am leşinat, am ştiut ce se întâmplă în permanenţă. Chiar mă gândeam dacă am luat decizia cea mai bună. Şi cred că am luat-o. Dacă săream mai devreme, în viteză, păţeam ceva la cap sau la coloana vertebrală. Am ales răul cel mai mic, nu mai am un picior, dar viaţa merge înainte. Iapa am vândut-o la un rudar. Mi-a făcut mult rău, dar am ţinut la ea, o aveam de 22 de ani. De aici din sat am cumpărat-o”.

Prăşitoarea are opt cai-putere
Nicolae Duică nu a dezarmat însă şi nu a renunţat la muncă: ”În plus la pensia de la stat am mai primit 33 lei pensie de handicapat. Îmi ajunge de două pachete de ţigări. Nu puteam sta aşa să mor de foame. Eu muncesc în continuare. Eu nu sunt bolnav, nu iau pastile, sunt bun de muncă, ce dacă nu mai am decât un picior? Am acasă atelier de lăcătuşerie. Fac orice din fier, la asta mă pricep. Vin vecinii şi fac la mine ce le trebuie. Nu le iau mulţi bani, că nu au nici ei, dar îmi mai rotunjesc veniturile familiei. În plus, am multe păsări, raţe leşeşti, porc de Crăciun, purceluşi, am de toate ca orice român gospodar”. Mai mult decât atât, popeşteanul şi-a inventat un mijloc de transport şi zilnic poate fi văzut prin localitate conducând ”maşinuţa”: ”şapte luni am mers numai în cârjă. Apoi am luat o proteză, am dat 4,8 milioane pe ea. Între timp mi-au trimis şi alta, dar mai proastă ca prima. Nu puteam merge cu ea, când aveam nevoie să mă duc undeva în comună trebuia să apelez la soţie. Aşa că am stat în câteva nopţi şi m-am gândit cum pot rezolva problema. şi am rezolvat-o acum trei luni. Aveam prin curte o prăşitoare veche, nu o mai foloseam. I-am dat tamburii jos, i-am pus planetare şi roţi de la o cositoare, i-am pus motor şi merg cu ea oriunde vreau. Îi pun benzină şi plec oriunde, motorul are 8 cai-putere. Acum am băgat aproape un litru de benzină şi merg cu el câteva zile bune. Sunt mulţumit, deplasarea nu mai este pentru mine o problemă”.

„Puteam rămâne în Sahara“
Pe vremea comuniştilor, Nicolae a lucrat pentru trei ani în străinătate şi regretă că nu a rămas pentru a-şi face un viitor mai bun: ”În 1977, am plecat în Sahara ca lăcătuş mecanic. Am stat trei ani şi am făcut treabă bună. Era dificil, foarte cald şi mult praf, aerul aproape irespirabil. Trebuia să lucrăm şase ore, dar stăteam minimum opt. Veneam acasă la jumătate de an, ne plătea firma drumul cu avionul. La câteva luni ne duceau în Algeria să ne relaxăm. Stăteam la hotel, aveam aer curat şi condiţii excelente acolo. Trebuia doar să ne descurcăm cu mâncarea. Am avut şansa să rămân. Găsisem un patron cu mulţi bani care voia să mă angajeze pentru a repara motoare de bărci şi vapoare. Ajungeam mare dacă rămâneam. Nu a fost de acord soţia şi a trebuit să mă întorc la familie. Oricum, a fost bine. M-am dus şi mi-am cumpărat pe loc o Dacia. Mi-am făcut casa, i-am ridicat un etaj. Pentru trei ani de muncă eu am fost mulţumit, aici nu făceam banii ăia. Îmi pare rău că nu am rămas, dar aşa a vrut Dumnezeu, acum e târziu să mă mai plâng”.