Vânător la 82 de ani

Nicolae Drăghici din Popeşti a ajuns la 82 de ani, dar încă nu a renunţat la marea pasiune a vieţii sale, vânătoarea. “Nu am această pasiune pentru că îmi place foarte tare carnea de vânat. Nu mă omor după ea, sincer să fiu. Mi-a plăcut mie, încă de mic copil. Să te duci la vânătoare înseamnă în primul rând sănătate. Eu când mă întorc din pădure sunt încărcat sută la sută de aer curat, de energie, de sănătate într-un cuvânt. Pentru a practica vânătoarea trebuie să fii pasionat şi priceput, altfel nu ai cum. Nu se acceptă greşeli majore pentru că ele pot fi echivalente cu accidente rele. Eu am auzit despre oameni împuşcaţi de vânători, care fie au greşit ţinta, fie au uitat arma încărcată. Nu este de jucat cu aşa ceva, ori eşti concentrat pe ce faci, ori mai bine nu te apuci.”

Prima armă, confiscată de comunişti
Nicolae Drăghici a tras pentru prima dată cu arma proprie în anul 1955: “Mie mi-a plăcut de mic, mă uitam cum cei bătrâni plecau la vânătoare. Naşul meu m-a îndemnat să mă apuc şi eu, să-mi iau puşcă. L-am ascultat şi în 1955 mi-am cumpărat o armă. Naşul meu era vânător iscusit. Avea arme moderne pe atunci, avea copoi speciali antrenaţi pentru vănătoare. Niciodată nu se întorcea cu tolba goală. Ţintea la fix, de la el am învăţat multe. Am cumpărat şi eu o puşcă. Din aceea cu cocoaşă. Am luat-o de la un prieten din Roeşti. Am făcut treabă bună cu ea, era bună, dar nesigură. S-au întâmplat multe accidente, vânătorii uitau cocoaşa  ridicată şi se descărca singură. Au murit mulţi oameni în ţară, şi aici la noi, în satul Firijba, a murit un vânător. Comuniştii au dat dispoziţie ca toţi posesorii acestor arme să se prezinte pentru a le preda. M-am dus şi eu, nu te puteai juca cu aşa ceva, făceai puşcărie. Ei bine, acolo m-am întâlnit cu un fost ofiţer care nu depunea o armă cu cocoaşă, ci una obişnuită, pentru că avea două. I-am spus să mi-o vândă mie, să nu o mai dea. M-a înţeles, cred că nici bani nu mi-a luat pe ea, aşa îmi amintesc. De atunci, de 55 de ani, am acea armă. E prietena mea bună, o îngrijesc ca pe un copil, am vânat multe animale şi păsări cu ea.“

„Înainte era vânat mult, acum e pe cale de dispariţie“
Vânătorul din Popeşti îşi aminteşte cu plăcere de vremurile vechi, când se întorcea cu tolba plină: “Era vânat mult, nu glumă. Mă întorceam mereu plin şi împărţeam totul cu tovarăşii de vânătoare, cu vecinii. Eu am numai o fată, nu ne trebuia nouă multă carne. Am vânat iepuri, ţapi, porci mistreţi, fazani, vulpi, eu mai ştiu ce am vânat. Nu am avut ocazia să trag într-un urs. Am văzut doi, pe vremea când eram pădurar. Nu aveam arma la mine şi nu am putut face nimic. Mi-a părut rău pentru că s-au dus la Oteşani şi au făcut prăpăd pe acolo, au mâncat oile oamenilor. Acum vânatul este rar, pe cale de dispariţie. Ultima dată am împuşcat un iepure, l-am împărţit şi pe acela. Problema e poluarea, probabil, poluarea şi faptul că se folosesc substanţe chimice pe câmpuri. Nu ştiu unde vom ajunge. Păi, pe vremuri, iarnă, vară, toamnă, primăvară, aveam voie să mergem să împuşcăm vânat. Vedeam un iepure în grădină, luam puşca din cui şi trăgeam în el. Acum abia de-i mai vezi.“

Înconjurat de porcii mistreţi
Nicolae Drăghici a fost la un pas de o luptă corp la corp cu porcii mistreţi care-l înconjuraseră, dar a scăpat ca prin minune: “Porcul mistreţ este cea mai mare captură a mea. Am vânat mulţi şi mari, dar era să o şi păţesc din cauza lor. Am tras într-o vulpe, am văzut clar că am nimerit-o şi că se perpelea. M-am dus să o recuperez, am pus şi piciorul pe ea. Când m-am uitat în spate, eram înconjurat de mulţi porci mistreţi şi de o scroafă care probabil avea purcei şi a crezut că am tras într-unul dintre ei. Se îndreptau spre mine, probabil mă mâncau de viu. Am uitat şi că am puşca la mine, am uitat-o pe jos şi am avut noroc că m-am prins de un lăstar. Eu sus, agăţat, porcii sub mine. Am stat aşa mai bine de o jumătate de oră, până au plecat toţi. Am luat-o la fugă, am uitat şi de vulpe şi de tot. A fost singura dată când viaţa mi-a fost pusă în pericol.“

Ultima vânătoare cu mare ghinion
Ultima vânătoare la care a participat Nicolae a fost una cu mare ghinion: “Nu voi uita niciodată. Era pe 3 martie, anul acesta. Vorbisem cu tovarăşii să ne strângem la mine în faţă şi să plecăm. A fost cu mare ghinion şi o să vă spun şi de ce. Eu am fost căsătorit timp de 55 de ani, până mi-a murit prima soţie. Nu ne-am certat niciodată, ne-am respectat reciproc. Când am rămas singur, i-am spus fiicei mele şi ginerelui că nu pot trăi singur, nu mă descurc. Ei au găsit o femeie din Şirineasa pe care o ştiam şi eu şi a rămas la mine. Şase ani a trăit la mine. Ei bine, chiar înainte de vănătoarea cu pricina, ea începuse un tratament, ceva cu pastile puternice. Nu avea voie să bea nimic şi nu punea gura pe băutură. În ziua aceea eu am plecat la vânătoare, mai mult de două ore nu am stat. În acest timp, pe la ea a venit fiul său, cu nora şi probabil a uitat de tratament şi a băut. I-a fost fatal, a doua zi dimineaţa i s-a făcut rău şi a fost dusă la spital, dar nu s-a mai putut face nimic. S-a prăpădit. Dacă nu plecam la vânătoare, probabil că nu murea, nu apuca să bea!“