Cel mai iscusit vânător din Lăpuşata

Pe Octavian Murgăşanu toţi vecinii şi prietenii din comuna Lăpuşata îl ştiu de “Tăviţă”. Este unul dintre cei mai iscusiţi vânători din zonă şi mai toţi din localitate au învăţat de la el taina mânuirii armei de vânătoare. Ajuns la 72 de ani, Nea Octavian nu a pus arma-n cui şi participă la partide de vânătoare. “Pe mine lumea mă ştie de Tăviţă. Aşa mi-a spus mama, Dumnezeu s-o ierte, aşa mi-a rămas porecla. La vânătoare merg de mic, la început m-am dus şi eu ca gonac, îi ajutam pe cei mai mari şi prindeam şi eu din zbor tainele. Mă uitam atent la vânătorii bătrâni şi învăţam cum trebuie făcut, cum trebuie şi când trebuie tras. Mi-a plăcut, nu zic nu, chiar dacă recunosc, îmi era milă de animale când le vedeam moarte. Şi acum îmi e milă, dar asta este soarta lor. Aşa a vrut Dumnezeu, că vânătoarea se practică nu de acum, de ieri, se practică de când lumea. Eu vânez şi acum, deşi nu mai pot mânca prea multă carne, am cinci operaţii şi regim de ţinut. Vânez eu şi mănâncă alţii, dar asta e viaţa“, spune Octavian Murgăşanu.

Din 1966 cu aceeaşi armă
“Tăviţă“ şi-a cumpărat o armă de vânătoare în anul 1966 şi de atunci o foloseşte an de an şi o îngrijeşte ca pe un copil: “V-am spus eu, mă duceam să ajut, dar voiam şi eu să am o puşcă, să fiu vânător adevărat. Am strâns ban pe ban, aflasem cât costă o puşcă de vânătoare şi în anul 1966 am reuşit să cumpăr una. Am luat-o de la Sibiu, am dat pe ea 700 de lei. Erau ceva bani. Ştiu că mă duceam la Râmnicu Vâlcea cu 100 de lei, plăteam drumul dus-întors, cumpăram tot ce aveam nevoie, beam şi o bere şi tot îmi mai rămâneau bani. Am fost tare mândru de această armă. ZP calibrul 12, o am şi acum, de 44 de ani o folosesc şi o îngrijesc ca pe un copil. O curăţ, o ung, o ţin în dulap. Nu am mai cumpărat alta, nu avea rost dacă asta este foarte bună. Ştiu că acum au apărut multe minuni, care trag cel puţin cinci focuri la automat, dar la ce am eu nevoie? Dacă trag bine primul glonţ, al doilea tot la ţintă, pentru ce am nevoie să mai trag alte nu ştiu câte? Costă 50, 100 de milioane una nouă. Pentru cine are bani poate se merită, pentru mine nu. Nu aş refuza un astfel de cadou, dar dacă nu va fi să fie, eu rămân cu arma mea.“

Prima captură, în grădina vecinului
Vânătorul din Lăpuşata s-a pus pe treabă imediat după achiziţionarea puştii şi a reuşit prima captură. “Normal că îmi amintesc prima mea captură. Am împuşcat un iepure în grădina unui vecin, Gheorghe îl chema. Am fost mândru, normal. De atunci am împuşcat mulţi iepuri, căpriori, mistreţi, fazani. Nu am tras în urşi. Cel mai greu de prins sunt iepurii şi fazanii, sunt iuţi şi trebuie să ai mare atenţie, să găseşti cel mai bun moment pentru a trage, altfel pierzi vânatul. Eu practic vânătoarea din pasiune, nu m-am gândit să mă îmbogăţesc din asta, aşa că nu am braconat niciodată, nu-mi stă în fire. Când e sezon de vânătoare atunci mă duc, cu autorizaţie cu tot. Din anul 1966 am cotizat în permanenţă, nu am sărit nici măcar un an. Am fost la vânătoare şi cu celebrul Păsărin, nu era un om rău aşa cum se spunea. Din contră, mie mi s-a părut un om corect. Am fost şi şef de grupă, apoi nu am mai avut timp şi am lăsat pe alţii. Acum vă spun sincer, nu am avut nici măcar un accident minor până acum. Nu am fost atacat de un mistreţ pentru că atunci când trag, trag, nu-i dau şansă animalului să riposteze, pentru că e periculos.“

Vânătorul fugărit de iepure
“Tăviţă“ spune că după o vânătoare bună merge un chef vânătoresc pe cinste: “Frumoasă şi vânătoarea, frumos şi cheful care urmează. Mâncăm ce am prins. Doi iepuri dacă sunt, îi punem la un ceaun şi ne descurcăm. Stăm la un pahar de vin şi povestim. E cel mai bun prilej să ne mai vedem om cu om, să mai discutăm una, alta. Ultima vânătoare am făcut-o pe 31 ianuarie, la încheierea sezonului, atunci am avut şi un chef vânătoresc frumos. La o astfel de petrecere am primit şi cel mai haios cadou din partea colegilor de vânătoare. O poză în care un vânător era alergat de un iepure. Iepurele era în călduri, sper să înţelegeţi ce vreau să spun. Şi scria pe poză <<pentru cel mai bun vânător, Tăviţă>>. Mi-a plăcut, am şi acum cadoul, mă distrează de minune.“

„O să merg la vânătoare cât mă vor ţine picioarele“
Vânătorul din Lăpuşata spune că nu are de gând să renunţe la pasiunea sa şi se plânge că vânatul său preferat nu mai e numeros, ca pe vremuri: “Cât mă ţin picioarele, voi merge la vânătoare. Îmi place, e ca un drog, nu mă pot lăsa. Din păcate, nu mai sunt iepuri ca pe vremuri. Nu ştiu din ce cauză, nici nu am întrebat, sincer să fiu. Înainte îţi săreau cu zecile în faţă, acum, dacă prinzi doi-trei te poţi declara mulţumit. Am văzut zilele trecute patru în grădină. O fi semn bun, cine ştie“.