Lui „Costică-Vâlcea“ îi e dor de fotbal

Fostul preşedinte al Comisiei Centrale a Arbitrilor, Gheorghe Constantin, a trecut cu bine peste momentele dificile din viaţa sa şi se gândeşte la viitor: ”Am trecut prin cele mai grele momente din viaţa mea, fără doar şi poate. Cel mai mult aşteptam perioada în care eram lăsaţi să ne plimbăm prin curte. Alergam cel puţin 3 kilometri, îmi mai oxigenam creierul. Nu am crezut niciodată că voi ajunge să fiu arestat, dar uite că viaţa este imprevizibilă. Este o experienţă de viaţă care nu poate fi uitată niciodată. Eu am răspuns la fiecare întrebare care mi-a fost adresată, chiar şi fără acordul avocaţilor. Ce m-au întrebat, aia am răspuns, ce am ştiut, normal, că nu puteam spune despre ceva ce nu cunoşteam. Am sperat din primul moment într-o judecată rapidă, dar cred că e posibil să dureze mult. E ca în căsnicie, când eşti certat cu nevasta trebuie să rezolvi situaţia cât mai rapid, să nu prelungeşti perioada de supărare. Nu depinde de mine, însă. Nu am spus niciodată că nu am încredere în justiţie, aşa cum a mai apărut în presă. Normal că arestul îţi dă tot felul de stări, dintre cele mai diverse, dar eu am încredere totală că justiţia îşi va face datoria”. Costică-Vâlcea spune că nu poate renunţa la fotbal: „Eu am trecut, practic, prin toate etapele în fotbal. Am fost fotbalist, arbitru, conducător de club, observator, preşedinte la CCA. Fotbalul a fost şi este viaţa mea, nu poţi renunţa uşor la o activitate, e ceea ce ştiu să fac cel mai bine. Deocamdată, mai am nevoie de o perioadă, să mă liniştesc, recunosc că încă nu mi-a ieşit din minte perioada prin care am trecut, probabil, niciodată nu îmi va ieşi. În orice caz, sunt aproape sigur că pentru mine o eventuală activitate care ţine de Federaţia Română de Fotbal sau de Comisia Centrală a Arbitrilor s-a terminat.”

Cum se arbitra înainte de 1989, cum se arbitrează acum
„Presiuni erau şi atunci, presiuni sunt şi acum. Înainte de Revoluţie, activiştii de partid, securiştii, miliţienii făceau presiuni. Acum fac cei care bagă bani mulţi în fotbal. Totuşi, parcă atunci se vorbea mai puţin de arbitraje şi mai mult de jocul echipelor. Acum, dacă un arbitru greşeşte la o fază, toată lumea sare pe el, inclusiv finanţatorii. Dacă un atacant ratează patru ocazii clare, iar arbitrul greşeşte o fază, arbitrul e vinovat, fotbalistul nu”.

Ce i-ar trebui fotbalului vâlcean ca să revină în primul eşalon
„Ar trebui un proiect credibil şi transparent care să atragă oameni cu bani cărora să le placă fotbalul. E mai uşor să promovezi în Liga I decât să rămâi acolo. În primul eşalon pretenţiile cresc şi la fotbalişti, şi la antrenori, la toată lumea. E drept că se încasează şi bani pentru televizări, dar nu sunt suficienţi pentru supravieţuire. Oricum, va fi greu în perioada imediat următoare. O să dispară multe echipe la toate nivelurile, nu mai sunt bani. Eu am trecut prin perioade dificile la FCM. Aduceam de acasă şi ceapa, şi cartofii. Când mergeam în deplasări, mă rugam de toţi prietenii pentru un autocar. Acum, nici prin gând nu mi-ar trece să mă mai apuc de aşa ceva.”

Fotbalul fără oamenii în negru
„Nu se poate, nu ai cum. Fotbalul fără arbitri nu poate funcţiona. Eu nu cred nici în introducerea probei video, ca la tenis. Hai, la greşelile clare ar fi OK, se poate reveni şi da ce se vede. Ce faci la cele la limită? Vă daţi seama ce s-ar putea întâmpla la un derbi din Liga I? Se pot lua la bătaie între ele galeriile, se poate crea un haos”.

„Îmi place…
Singurătatea. Pot sta mult timp singur fără să vorbesc cu nimeni, chiar fără să vorbesc la telefon cu cineva. Mă simt bine doar cu gândurile mele.
Peştele. Pot mânca peşte la micul dejun, la prânz şi la cină. Cine mă cunoaşte, ştie că sunt mort după carnea de peşte.
Şofatul. Pot conduce ore în şir, pot parcurge distanţe mari fără probleme. Mereu am iubit să conduc. Şofatul mă relaxează.
Să joc rummy. Pentru un joc alături de prieteni, las, fără probleme, orice fel de distracţie. Înainte jucam mai des, acum puţin mai rar. Îmi place la nebunie să joc rummy.“

„Nu-mi place…
Să merg la nunţi, la botezuri, la înmormântări. Nu mă simt bine la astfel de evenimente. E prea multă lume.
Să merg cu avionul. Folosesc acest mijloc de transport numai dacă este nevoie mare. Altfel, mă sui în maşină şi plec oriunde în Europa. Mai bine fac trei zile cu maşina decât trei ore cu avionul.
Să cunosc oameni falşi. Am început să-i simt repede, am ceva experienţă de viaţă. Îmi plac prietenii sinceri, care atunci când sunt nemulţumiţi de ceva îmi spun în faţă şi nu vorbesc pe la spate.
Să pescuiesc. Îmi place peştele, dar să merg la pescuit nu. Mă plictisesc repede”.